Viața ca librar – Un fel de dom’ Goe al cărților. Când “Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!“ se transformă în “Eu vreau cartea aia, pe aia o vreau” – chiar dacă nu e disponibilă la vânzare.
Lucrez la o librărie de hypermarket. Acolo avem locația, acolo mă prezint. Nu am treabă cu ce se întâmplă în hypermarket (al cărui nume nu-l dau fiindcă nu e relevant la momentul de față) și nu am treabă nici cu angajații de acolo (care, jos pălăria, sunt oameni foarte faini și n-am avut prea multe probleme cu ei — voi povesti poate la un moment dat și peripețiile cu cei de acolo, însă pentru moment să ne axăm pe librărie). Librăria e de sine stătătoare, localizată chiar la intrarea în magazin, lângă Relații clienți, deci traficul de oameni ar trebui și este destul de mare și mai ales în weekenduri. Pe lângă faptul că mediul este unul obositor și stresant, cu mult zgomot de aparaturi, lize trase și împinse, lumini foarte puternice și uneori boxele de la secțiunea de electrice și alte dispozitive care urlă diverse melodii, odioase din punctul meu de vedere, clienții sunt cireașa de pe tort. Voi povesti aici o întâmplare mai puțin plăcută pentru o persoană care are fitilul foarte scurt așa ca mine, dar care încearcă totuși să nu își dea rage pe oameni.
Sunt zile pe timpul săptămânii în care traficul de oameni este foarte scăzut și după ce-mi fac treaba de a aranja toate cărțile pe raft, a șterge praful și reorganiza sau pune marfa nouă pe raft, am timp să mai și citesc câte puțin. În acel moment citeam un fantasy, carte adusă din propria bibliotecă de acasă, această carte neavând loc momentan în librăria mea. Și vine o potențială clientă. De îndată ce un om a pășit în perimetrul librăriei am și închis cartea și am sărit în ajutorul persoanei. Mi-a spus răspunsul clasic “Mă uit doar, mulțumesc!”, iar eu am lăsat-o să-și vadă de ale sale. NU începusem să citesc din cartea mea, însă a observat-o și mi-a spus că vrea cartea aceea că a tot auzit la fii-sa de ea. I-am cerut scuze și i-am spus că acea carte nu e din librărie, ci am adus-o de acasă și o citesc când am timp liber. Mă așteptam să înțeleagă și să caute altceva, însă atunci a început. Cam așa a decurs dialogul:
— Dar dacă tot o ai aici de ce nu o pot lua?
— Pentru că nu e de vânzare. Nu o avem în librărie. Nu se poate scana la casele de marcat.
— Dar nu mi-o poți da așa?
— Nu, pentru că aceasta e cartea mea personală.
— Nu poți să-i pui tu un preț și o iau așa?
— Nu, nu am această autoritate și mai presus de asta e cartea mea personală pe care nu vreau să o dau. Nu e de vânzare și chiar dacă v-aș da cartea NU se poate scana la casele de marcat.
Atunci bineînțeles că s-a supărat. I-am recomandat să meargă la alte librării fiindcă ar avea mai multe șanse s-o găsească sau s-o comande de pe internet pentru că e mai ieftină așa. A mai insistat ea destul de aprinsă pe subiect, însă după ce m-a înjurat a plecat și dusă a fost. De fiecare dată când e ceva ce nu le convine clienților se soldează cu o înjurătură. Mi-au umplut mulți frigiderul și vă voi povesti și despre asta, dar momentan mă opresc aici.
La ce concluzie am ajuns cu această întâmplare: să-mi iau Kindle sau să citesc cărți deja existente în librărie. Ar mai fi și alternativa de a mă uit pe pereți, dar atunci am prea mult timp să contemplez la diverse și mi-e teamă că aceste gânduri intruzive m-ar face să mă mut în munți.
◊
Viața ca librar e o serie de guest posts scrise de Alexandra Cristescu. Pentru mai mult rant-uri și peripeții din lumea librarilor, dar și content despre cărți și cultura japoneză, o găsiți pe Instagram la @aimerhachi ♥.