În fiecare zi trec pragul librăriei fel și fel de oameni. Personal, am trecut de mult peste nevoia de a judeca oamenii după aspect, religie, job, orientare de orice fel sau chiar cărțile citite. Am realizat de mulți ani că judecățile mele nu fac altceva decât să arate propriile-mi frustrări. După ce am devenit librar această meserie nu m-a făcut decât să-mi confirm teoria cu propriile frustrări. Fiind și într-un hypermarket, oamenii deseori se uită de sus la mine și mă consideră, atât pe mine cât și pe colegii de acolo, niște resturi ale societății și de foarte multe ori țin neapărat să precizeze aceste lucruri prin vorbe de genul: “Dar tu de ce ești aici?”, “Nu am nevoie de recomandările tale. Pun pariu că nici nu știi ce e aia literatură.”, “Ești studentă sau de ce stai să păzești cărțile aici?”. Și culmea, aceste replici vin tocmai de la persoanele îmbrăcate în costum sau cu haine foarte scumpe și parfumuri pe care le simți de când își parchează mașinile cărora nu le funcționează semnalizarea.
Dacă aș sta să-i judec și pe ei, modul în care se îmbracă și funcțiile cu care se laudă ar trebui să vină la pachet cu un intelect absolut strălucitor sau cel puțin avansat și nu doar ceva mediocru. Însă nu. De multe ori se întâmplă ca aceste persoane să se uite de sus la mine și să-mi vorbească cel puțin cu superioritatea lui Dumnezeu în glas. Tot aceste persoane sunt cele care caută cărți de dezvoltare personală, însă nu știu ce cărți citesc aceste persoane fiindcă dacă ar fi să le iau exemplul nu mi-ar plăcea deloc să fiu ca ei.
Lucrând la această librărie am văzut cum exact noi, acești mediocri sau chiar vai de noi, suntem cei care ajutăm societatea să meargă mai departe. Prin simplul fapt că aranjez un raft ca distinșii clienți să poată vedea clar și să poată alege cărțile potrivite, îi ajut enorm. Dacă le-aș lăsa pe toate împrăștiate (alt lucru pe care, culmea, tot genul acesta de persoane îl fac, și anume să lase o mizerie incredibilă în urma lor) nu le-ar plăcea și m-ar considera tot pe mine incapabilă.
Mi-ar plăcea enorm ca oamenii să înțeleagă faptul că da, nu toți suntem la fel, nu toți avem același noroc sau spor în viață, dar fiecare facem tot ce ne stă în putință să ne ducem traiul la un nivel decent. Și credeți-mă pe cuvânt când vă spun că în hypermarket-ul despre care vă vorbesc am dat peste niște angajați cu adevărat inteligenți și cu bun simț, poate chiar mai bine dotați intelectual decât distinșii despre care vă povestesc, însă asta preferă ei să facă. Asemenea mie, mă simt mai bine printre cărți și-mi face plăcere să merg acolo. Cu zile proaste, cu zile bune, măcar nu mă trezesc cu greața de a merge la serviciu.
În concluzie, zic să nu ne mai judecăm între noi pentru jobul pe care-l avem sau pentru orice altceva fiindcă nu haina-l face pe om, ci omul face haina (sărmanii copii care muncesc pe brânci să-ți facă ție, dragă doamnă, cămașa aia perlată de la Zara).
◊
Viața ca librar e o serie de guest posts scrise de Alexandra Cristescu. Pentru mai mult rant-uri și peripeții din lumea librarilor, dar și content despre cărți și cultura japoneză, o găsiți pe Instagram la @aimerhachi ♥.