cuvântul lunii martie

Când a început nebunia, și cu COVID19, și cu BLM, și cu Ucraina, m-a uimit de fiecare dată solidaritatea românilor.

Cum s-au dus ei cu plasele pline la bătrâni, cum s-au organizat ei să doneze sau au cedat paturile lor refugiaților.

Mă întrebam de ce în situații de criză putem fi așa, dar în rest nu.

Apoi am aflat că mulți stau la vamă și le cer mii de euro pe cazare, în condițiile în care oamenii ăia au plecat, foarte mulți, doar cu hainele de pe ei și mi-a trecut dragul de lume.

Cineva trebuia să echilibreze situația și să mă facă să-mi dau seama că cei care se implică sunt mereu aceiași. 

+ Am uitat definiția solidarității, care e asta:

Oamenii își iau puterea din faptul că au cu toții acum un scop comun.

Atacatorii, din câte se vehiculează, majoritatea nici nu știu ce caută acolo.

Scopul comun ține în picioare relații, afaceri și națiuni.

Da, dar după ce se termină cu situația asta, o să fim iar nepăsători la problemele lumii.

Nu aș zice nepăsători, mai mult confuzi.

Pentru că noi ca neam, avem prea multe probleme ca să găsim un singur lucru pentru care să luptăm. 

Dacă o să întrebi 100 de români care e cea mai mare, urgentă și gravă problemă a României în momentul ăsta, în care ar trebui să ne canalizăm toate forțele, ai primi 100 de răspunsuri diferite. 

Așa că nu e normal ca după ce trece câte o nebunie de asemenea anvergură să ne întoarcem fiecare la colțul nostru de lume?