bookish facts about me

Am citit peste 300 de cărți și mi se par puține. 

Contrar așteptărilor,  tot m-a întrebat cinevaaici pe blog, dacă am și viață personală sau doar stau și citesc toată ziua, eu citesc câteva ore pe săptămână, uneori doar câteva ore pe lună. Citesc cărți scurte, deci le citesc dintr-un foc, nu mi-am format încă obiceul de-a citi zilnic. Cred că dacă aș fi avut o rutină de genul acesta, aș fi cititi dublu până acum 🙁   

Primul roman pe care l-am citit a fost Purgatoriul (Invidia) de Ștefan Berciu.  

Aveam în jur de 12 ani, și mi se pare foarte interesantă memoria asta umană, cum ține ea minte în detaliu o carte citită acum 12 ani, deși la momentul actual nu-mi amintesc subiectele multor cărți citite anul trecut nici dacă mă forțez puțin. 

Am un stil de viață prea minimalist ca  colecționez cărți. 

Prefer să le împrumut. Bibliotecile rulz. 

Ador să mă uit la cărți, dar nu țin atât de mult să le am. Eu îmi aleg următoarea carte foarte spontan și abandonez cărți foarte ușor, așa că nu vreau să investesc în cărți pe care apoi să nu le pot termina. Mi-am învățat lecția. Viața e prea scurtă ca să ți-o chinui cu cărți care nu-ți plac. Și apoi să te uiți cu dușmănie cum zac pe raft acolo, și să te gândești câte șaorma intrau în banii ăia… 

Singurele cărți pe care le-am păstrat sunt cele primite cadou de-a lungul anilor, pentru că au semnături și poezii scrise pe ele și-s amintiri drăguțe.  

Nu recitesc cărți aproape niciodată. 

Și ăsta e unul din motivele pentru care nu are rost nici să le cumpăr. Mi se pare că sunt prea multe cărți de citit în viața asta și nu are sens să citesc o carte (de ficțiune) de mai multe ori, mi se par infime șansele să descopăr lucruri noi la a doua lectură. Din contra, sunt destul de sigură că o carte care mi-a lăsat o impresie bună la prima lectură, la a doua ar putea să nu mai aibă niciun farmec, să mă plictisească și să mă facă să plâng. Eu nu risc! 

Sunt sigură că sunt cărți care merită recitite, dar încă nu știu care-s acelea. Probabil aș reciti cărți de non-ficțiune. 

Eu văd o carte ca pe o experiență, și cred că de asta nu simt nevoia nici să o dețin, nici să o recitesc, or prolly I’m just weird.  

Singura carte pe care am recitit-o de câteva ori până acum a fost Spuma zilelor de Boris Vian. Mi s-a părut mie genială la vremea respectivă, acum nu m-aș mai întoarce la ea.

 Îmi place  citesc cărți pomenite de autori prin alte cărți. 

 Am citit Muntele vrăjit pentru că a apărut în Pădurea norvegiană, de exemplu. 

Dar nu țin cont de recomandări. 

Foarte rar am citit cărți care mi-au fost recomandate, pentru că sincer, am un TBR cât casa, știu ce am de făcut.

Uneori am citit cărți menționate întâmplător în discuții de niște persoane care mă inspiră. Pentru că-mi place să fur meserie, sunt atentă la detalii și înregistrez tot, dacă o persoană pe care o admir menționează o carte, chiar și așa, în treacăt, iar în două secunde trece la altă idee, nu o să-mi iasă prea ușor din minte.  

Nu-mi place deloc ideea e de TOP.  

100 de cărți de citit, 1000 de filme de văzut…. Nu văd sensul lor, nu cred că poți judeca toate cărțile pe aceleași criterii, mai ales când vine vorba de literatură, care e atât de diferită și atât de subiectivă. 

Nu  uit la ecranizări (aproapeniciodată. 

Am văzut foarte puține, e interesant că poți vedea o carte prin ochii altcuiva, dar nu am eu răbdare să aud aceeași poveste de două ori și cu toate că nu vreau, chiar mă enervez când nu se respectă cartea.

Nu suport siropoșeniile, dulcegăriile, romantismul.

Nu pot să citesc romane de dragoste fără grețuri, schimonoseli și o voce foarte ironică în minte, așa că mă țin departe de așa ceva.

Ofer steluțe pe goodreads pe motive foarte superficiale. 

Eu nu am un sistem din ăsta, fix, de criterii de acordare a steluțelor. 

Dau 5 steluțe greu, dar în rest, nu prea-mi pasă. Dau o steluță dacă mă enervează, două steluțe dacă mi se pare ok, dar banală, trei steluțe dacă mi-a plăcut, patru steluțe dacă simt că i-a lipsit ceva, 5 steluțe dau doar dacă îmi place de la început până la sfarșit sau dacă e foarte originală și mă uimește prin ceva anume. De multe ori acel ceva e faptul că mă identific cu personajul, sentimentul acela ,,pff, cartea asta a fost scrisă pentru mine”.

Uneori taxez, în funcție de câte lucruri nu mi-au plăcut la carte. Un fel da: aha! și a mai fost și o scenă incestuoasă! -1!   

Sau, dacă aparțin ale aceluiași autor sau au o anumită temă pe care am mai regăsit-o și în altele, le compar între ele. Dau steluțele astea pe criterii emoționale, nu pe analize serioase, cum am zis și aici că am dat o stea în plus la Micul Prinț pentru că-mi plac vulpile :))))))).

Cam atât. Păreri? 😀

#5daysof (live) blogging? | ziua 1

M-am gândit să marchez acest moment unic în istoria umanității printr-o serie de articole în care să vorbesc alandala. 

De ce live blogging? Pentru că nu mă pricep la titluri și până la urmă asta și fac, scriu toată ziua ce-mi trece prin minte și la finalul zilei postez.

Pandemia asta m-a făcut să-mi dau seama de niște lucruri.

1.Stilul meu de viață de numește carantină :))

Rutina mea nu a fost prea afectată în ultimele săptămâni. Vreau și eu să mă plâng în cor cu ceilalți, dar n-am de ce. Singurul lucru care-mi lipsește e plimbărica zilnică de 6-8 km prin pădure. Îmi dădea energie. Mai vedeam o căprioară, mai fugeam de-un urs. Mă oftic când văd că e soare afară pentru că am așteptat mult să vină primăvara, dar nu pot să mă plâng. Nu-mi permit să mă plâng când eu am o curte, o grădină și multe animale (2 câini, 5 pisici și-un frate). Un avantaj și dezavantaj veșnic al locuitului la casă este faptul că mereu ai ceva de făcut. Îmi pare rău de cei care stau la bloc și își aud vecinii prin pereții subțiri cum se bășesc sau se ceartă, acompaniați de manele, nup – nu mă plâng.

2. Oamenii nu au hobby-uri. 

Greu de crezut, dar mulți oameni în afară de muncă, TV și spart bani pe băuturi la suprapreț, nu știu altceva. Și nu mi-ar păsa dacă nu aș vedea cum se miorlăie de dimineața până seara pe rețelele de socializare. Mai fac o poză la o omletă, mai distribuie un articol despre problemelele pe care le cauzează izolarea socială, mai un fake news, mai o conspirație, și stau așa și se alimentează cu frică la nesfârșit. Da, știu că e groaznic să stai acasă dacă ești extrovertit sau dacă ești mediocru și n-ai niciun hobby și urăști să stai cu tine pentru că începi să gândești și să-ți conștientizezi lipsurile sau dacă pur și simplu ți s-a dat rutina zilnică peste cap. Toți suntem într-o oarecare măsură stresați, dar cred că pe mulți o să-i omoare panica sau plictiseala înaintea oricărei pandemii. Chile!

3. Sunt o persoană destul de recunoscătoare în general.

Mi-am dat seama că nu am nevoie de o carantină ca să apreciez că am picioare și pot să mă deplasez. Am văzut că multe persoane în ultima vreme și-au dat seama că nu au fost recunoscătoare pentru lucruri simple, absolut banale, ca plimbatul până la magazinul din colț, soarele de afară sau faptul că există oameni specializați în tuns părul. Și nu pot decât să mă bucur.

Pentru că cu câteva zile înainte să devină oficială treaba asta cu carantina, eram în pădure cu prietena mea cea mai bună, ascultam un ciripit și îi ziceam: bă, cine ne vede cum ne extaziem la o păsărică zice că suntem nebune.

Chestiile astea banale, pentru unii penibile, în mod normal le apreciem când e pe aproape vreun pericol și devenim sensibili și puși pe meditație și introspecție. De asta, dacă ar fi să fac un clasament cu lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, pe primul loc ar fi faptul că am oameni cu care să pot aprecia un răsărit, o păsărică, o cafea cu mult caimac, o pisică de pe un gard, o floare crescută printr-o bucată de asfalt crăpat, o plimbare cu mașina seara, căcaturi din astea. 

Pot să văd și dintr-un unghi cinic chestia asta, pentru că știu și cum e ca viața ta să însemne doar muncă-somn și să nu ai timp nici să mănânci. Ce răsărit și păsărele îți mai trebuie atunci? Te piși pe ele. :)) Scuzați limbajul licențios. But still, cred că e bine să nu ne lăsăm să ajungem în punctul acela.

Mi-am amintit de un pasaj superb din Micul prinț. Cam așa suntem toți în perioada asta:

Lista mea de lucruri simple, pe care am umplut-o iarna asta pe Listography:

atmosfera Brașovului însorit (e unică), nori roz, vin roșu, orice parfum, muzica, blănița de pisică, puloverele, tiramisu, zăpada seara, un tren gol, curățenia, plante în ghivece mici, pisicile calico și tortoise shell, unghiile mele în orice nuanță dubioasă de albastru, lumânările, fotografiile în culori vibrante, trandafirii mei de 3 metri, cafeaua

Pot să mă laud și să zic că eram în carantină dinainte să fie cool?

Apropo, nu vă lăsați intimidați de presiunea asta de a fi productivi pe care o tot pompează social media.

Nu mi se pare deloc realist ca într-o astfel de perioadă, destul de stresantă pentru majoritatea, să-ți creezi așteptări nerealiste de la viață sau să te simți vinovat că nu muncești la tine non-stop. Nu știu cui îi stă capul la hiper productivitate, când orice mică urmă de febră, tuse sau durere musculară îți dă anxietate. 

E super dacă poți să profiți de timpul tău, dar nu toți își permit luxul ăsta.

Deja îmi imaginez cum o să arate social media după ce se termină pandemia. Parcă îl văd pe un Gigel cum începe să-și înșire, foarte modest, realizările din izolare: da, păi io am citit o carte pe zi, am învățat două calificări noi, o limbă asiatică, am făcut 3 cursuri de yoga, am văzut toate documentarele de pe Netflix și mi-am tatuat singur cu mâna stângă un coi în frunte!

Și încă o revelație de-a mea:

Când nu ai niciun deadline, niciun loc în care trebuie să ajungi, nicio chestie care să îți ofere minimul acela de stres pozitiv, durează mult să faci și cele mai banale lucruri. Pentru că nu te grăbești nicăieri. Dușul, spălatul pe dinți, pe față, aplicatul unei creme, rutina asta mică pe care o făceai dimineața înainte de muncă într-o oră, poate să-ți ia și 3 ore. Așa că nu mi se pare deloc productiv să stai acasă, mai ales fără un job, că dacă ești obișnuit cu munca din vârful patului te mai organizezi, dar altfel, o parte din motivația și percepția asupra timpului a multora se duce naibii.

Și încă un apropo, o să abuzez de bannere cu flori zilele astea, pentru că mi-e dor de natură.

Tweet-ul zilei:

am o relație love-hate cu micul prinț

“Micul Prinț”, cartea cu care să-ți terorizezi copiii. Sau cu care să fii terorizat de alții că nu ai citit-o. Sau că ai citit-o, dar nu ai înțeles-o. 

Dupa 19 ani de existență inutilă, m-am hotărât să îndeplinesc scopul suprem al vieții (în concepțiile unora) și să citesc minunăția aceasta de carte, numită și “cea mai frumoasă carte din lume”, “cartea pe care trebuie să o citească toată lumea de cel puțin 3 ori în viață” sau “cartea pentru copilul din adultul din tine”.  

Partea mea preferată a fost de la pagina 1 până la pagina 126, în care citeam repezită, numărând paginile rămase în gând, repetându-mi că sunt o lepră leneșă. Am terminat cartea din ambiție, pentru că mi se părea extraordinar că nu am răbdare să citesc o carte pentru copii, atât de scurtă și cu tot cu ilustrații.

Nu știu câte traduceri există în limba română, nu mai țin minte ce editură era, din ce an sau cine a tradus cartea. Țin minte doar că era o carte veche, cu ilustrații oribile și o traducere greoaie.

Am citit recenzii cu bale în colțul gurii, simțindu-mă mândră că am ajuns la vârsta respectabilă de 19 ani fără să mă înec cu propria salivă. Toată lumea vorbea de semnificații profunde ale cărții, iar eu eram acolo cu o mutră confuză și un singur gând: “sigur am citit cu toții aceeași carte?

Am înțeles mesajul cărții per total, însă nu m-a impresionat și pe moment nu am înțeles de ce este atât de apreciată. Sunt sigură că n-a fost o experiență atât de traumatizantă pe cât pare acum și că am amintiri deformate despre cartea asta, de aceea plănuiesc să o citesc în engleză cât de curând.

I-am dat 3 din 5 steluțe pe goodreads, cu indulgență, și din superficialitate, pentru că îmi plac vulpile.

Ceea ce mi-a schimbat părerea despre această poveste a fost un video de pe Youtube. Da. Exact.

Fragmentul de mai jos este atât de frumos narat și are o atmosferă atât de calmă, încât îl recomand oricui, oricând, că a citit sau nu cartea, că urăște sau iubește cartea. Dacă a impresionat o scorpie nenorocită hater-iță fără sentimente și traumatizată de carte ca și mine, nu pot spune altceva decât: renunță la 10 minute din a da scroll inutil pe Facebook și ascultă asta. Nu ai nimic de pierdut.