cuvântul lunii martie

Când a început nebunia, și cu COVID19, și cu BLM, și cu Ucraina, m-a uimit de fiecare dată solidaritatea românilor.

Cum s-au dus ei cu plasele pline la bătrâni, cum s-au organizat ei să doneze sau au cedat paturile lor refugiaților.

Mă întrebam de ce în situații de criză putem fi așa, dar în rest nu.

Apoi am aflat că mulți stau la vamă și le cer mii de euro pe cazare, în condițiile în care oamenii ăia au plecat, foarte mulți, doar cu hainele de pe ei și mi-a trecut dragul de lume.

Cineva trebuia să echilibreze situația și să mă facă să-mi dau seama că cei care se implică sunt mereu aceiași. 

+ Am uitat definiția solidarității, care e asta:

Oamenii își iau puterea din faptul că au cu toții acum un scop comun.

Atacatorii, din câte se vehiculează, majoritatea nici nu știu ce caută acolo.

Scopul comun ține în picioare relații, afaceri și națiuni.

Da, dar după ce se termină cu situația asta, o să fim iar nepăsători la problemele lumii.

Nu aș zice nepăsători, mai mult confuzi.

Pentru că noi ca neam, avem prea multe probleme ca să găsim un singur lucru pentru care să luptăm. 

Dacă o să întrebi 100 de români care e cea mai mare, urgentă și gravă problemă a României în momentul ăsta, în care ar trebui să ne canalizăm toate forțele, ai primi 100 de răspunsuri diferite. 

Așa că nu e normal ca după ce trece câte o nebunie de asemenea anvergură să ne întoarcem fiecare la colțul nostru de lume?

cuvântul lunii februarie

Nu știu despre voi, dar la mine nu mai există zilele săptămânii, ci a X-a zi de război.

Am scris pe 1 decembrie un articol care are mult sens acum – asta-i România.

Cum spuneam și în acel articol, avem multe probleme ca nație, dar cele mai jalnice bocete ale noastre sunt despre nimic. 

Dacă asta nu-i o perioadă bună de reflecție și conștientizat cât de privilegiați suntem mulți dintre noi, nu știu ce e. 

 

cuvântul lunii ianuarie

Un motiv pentru care nu mă deranjează oamenii care sunt trecuți de-o vârstă și nu folosesc pe care sau scriu cu î în interiorul cuvintelor este faptul că… e destul de greu să te dezveți de un obicei format în copilărie.

Am aflat asta pe pielea mea.

În școală aveam o profă care ne înnebunea cu ideea asta că a realiza nu are sensul de a-ți da seama de ceva, ci de a crea, a îndeplini, a face un lucru. 

În principal, pentru că sunt cuvinte cu proveniențe diferite – to realize chiar înseamnă a-ți da seama, dar în limba engleză; noi l-am preluat din franceză. 

Ca gravitate, în mintea mea, nu se apropie de confuzia patetic – penibil sau antisocial – asocial, care chiar au definiții diferite și sunt folosite aiurea, dar tot mă sâcâie să-l aud și evit să-l folosesc :)) 

Așa că am verificat și se pare că din 4 definiții, ultima este aceasta:

A-și face o idee precisă despre…, a reuși să înțeleagă, să pătrundă înțelesul unui lucru.

Dacă bătea profesoara câmpii sau a fost preluată definiția asta în limba română recent, nu știu, nu găsesc niciun articol despre asta.

Dar până la urmă orice greșeală comisă de o mie de ori devine normă.

Un exemplu bun e locație – loc, care a creat destule controverse până când s-a decis că ambele pot avea aceeași definiție. Deși tot nu are sens să spui  ”e om la locația lui”….

Văd multă scârbă față de cei care nu s-au adaptat la noile norme și nu-i înțeleg rostul. Unele lucruri se învață greșit sau se schimbă în timp. Și ce înveți când ești mic nu-ți mai poate scoate nimeni din cap. De aia ne e atât de greu să facem orice fel de schimbări în viață, în general 😀

Până una-alta, sensul principal tot acesta e:

Dar nu e greșit nici celălalt. Voi cum îl folosiți?