există cărți cărora le-a trecut vremea?

Anul trecut am citit o carte clasică pentru copii, Pânza lui Charlotte, și m-a cam pus pe gânduri. Mi-am dat seama că sunt multe cărți pe care nu le-am citit sau nu-mi amintesc să le fi citit la vremea la care ar fi trebuit, deși le-am avut mereu prezente pe o listuță într-un colț al minții. 

Aceasta este o postare deschisă, unde o să adaug în timp cărți pe care ar fi trebuit să le citesc în copilărie, adolescență etc. Genul acela de cărți pe care le-a citit toată lumea în afară de mine. Iar când rămân în pană de idei de lectură, o să arunc un ochi pe aici.

Cărțile au vârstă? Voi ce ziceți?

Literatură română 

Cartea cu Apolor, Gellu Naum

Cireșarii (1-6 volume), Constantin Chiriță

Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu

Recreatia mare, Mircea Sântimbreanu

Toate pânzele sus!, Radu Tudoran

Literatură universală 

Grădina secretă, Frances Hodgson Burnett 

Anna din Green Gables, Lucy Maud Montgomery

Comoara din insulă, Robert Louis Stevenson 

Colț alb, Jack London

Robinson Crusoe, Daniel Defoe

Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift

Contele de Monte-Cristo, Jesse Horn

Don Quijote de la Mancha, Miguel De Cervantes

Matilda, Roald Dahl

Winnetou, Karl May

David Copperfield, Charles Dickens

Coliba unchiului Tom, Harriet Beecher Stowe

Un yankeu la curtea regelui Arthur, Mark Twain

Castelul din Carpați, Jules Verne

Cei trei mușchetari, Alexandre Dumas

Mândrie și prejudecată, Jane Austen

La răscruce de vânturi, Emily Bronte

Morcoveata, Jules Renard

Ivanhoe, Walter Scott

secrete ale goodreads

Recent am descoperit niște secțiuni noi pe Goodreads. Nu sunt chiar secrete, doar că nu sunt nici tocmai la vedere; nu-ți sar în ochi.

 Țin minte că în liceu am avut ca temă un eseu despre platforma socială preferată și am scris pagini întregi despre Goodreads, dar nu-mi amintesc să fi scris ceva legat de următoarele subpuncte. Nu știu dacă încă nu existau pe atunci și le-au adăugat ei între timp sau sunt efectiv chioară, pentru că multe îmi sunt complet noi :)) și am cont pe site-ul ăsta din 2012!

Știai că…?

1.Poți vedea câte cărți ai în comun cu prietenii tăi.

Și nu mă refer la clasica metodă de a te uita prin rafturile lui, mă refer la butonul acesta mic de ,,Compare books” pe care nu m-a dus capul să-l apăs până acum. 

2.  Are funcții în plus dacă e conectat la un Kindle.

Mă refer la Kindle Notes and Highlights, singurul motiv pentru care îmi pare rău că nu dețin unul. 

3. Poți vedea dacă ai dubluri în bibliotecă.

Pentru că se mai întâmplă să adaugi câte o carte în două ediții, fără să vrei, mai ales dacă ești zăpăcit/ă ca mine și ai +800 cărți, în limbi diferite.

4. Biblioteca personală.

Am văzut că multe persoane își fac raft special pentru cărțile pe care le au în bibliotecă (owned) sau exceluri direct, dar se pare că există și o pagină specială unde pot să îți înșiri achizițiile și starea în care sunt. Cred că poate fi utilă pentru colecționari.

5. Ai statistici detaliate.

Pe asta am mai folosit-o în trecut, dar mereu uit cum pot să ajung pe acea pagină, așa că ăsta e un reminder pentru mine mai mult :))

Și încă ceva, știați că putem pune statusuri pe Goodreads ca pe Facebook atunci când nu avem nicio carte la Currently reading? 😐

provocare acceptată

Anul trecut am citit How to get ideas de Jack Foster și într-unul din capitole spunea cam așa:

André Gide a încercat să citească o carte în fiecare lună despre un subiect care nu-l interesa. Ai făcut vreodată asta? Fă-o! Măcar o singură dată.

Cred că nu mă înșel când spun că toți ne-am format o zonă de confort și avem prejudecăți când vine vorba de anumite cărți, subiecte sau genuri literare.

Subiecte care poate sunt, de altfel, foarte interesante și nu știm ce pierdem ferindu-ne de ele. Citim la nesfârșit despre aceleași lucruri și ajungem, într-un final, să transformăm cititul în ceva monoton.

Eu am observat că mai toate cărțile pe care le citesc au o tentă existențialistă, absurdă, suprarealistă, puțin bizară, nu-mi plac cărțile prea realiste sau vesele și asta nu mă deranjează.

Dar mi-e frică de monotonie și toate lucrurile care vin odată cu ea, cum ar fi lipsa de inspirație sau chef de orice, așa că m-am gândit să accept provocarea pentru 2020 mai ales că mi-am propus ca în următoarele luni să citesc foarte mult și chiar nu am nevoie de un reading slump acum.

O să încerc să citesc o carte pe lună care să mă scoată din zona mea de confort, chiar dacă nu mă interesează în mod special subiectul ei.

Mi-am făcut o listuță cu provocări, amu’ să vedem ce-o ieși:

Aprilie – milk & honey de rupi kaur – unpopular opinion: sincer, am mari prejudecăți legate de acest volum de poezii. am încercat să arunc un ochi prin ea acum ceva timp și aveam impresia că citesc postări de pe Tumblr. pare a fi doar o altă carte faimoasă datorită unei strategii de marketing bine gândite și cam atât. sper să mă înșel și să nu fie doar alta carte pentru adolescente care-și romantizează depresiile.

Mai un poet român contemporan pentru că am văzut că avem o grămadă (momentan am găsit pe site-ul editurii Max Blecher un volum de Răzvan Țupa, probabil o să încep cu el)

Iunie – Coelho – pentru că ocolesc autorul ăsta de câțiva ani buni.

Iulie – o carte cu dragoni (sau doar fantasy)

August – o carte young adult – dacă-mi dau cu părerea despre genul ăsta o să fiu crucificată. nu-s optimistă, pentru că dacă nu mi-a plăcut la 14 ani, nu cred că o să-mi placă nici acum, dar o să încerc

Septembrie– o carte de ficțiune care are 500+ de pagini

Octombrie – Jane Austen – și pe ea o ocolesc, nu mai știu de ce.

Noiembrie – ficțiune istorică / istorie alternativă

Decembrie – ceva cu mult sirop

Dacă a meritat experiența o să vorbesc în articolele viitoare. Și dacă iese ceva bun din asta, o s-o prelungesc și pe anul viitor.

Voi ce părere aveți, are sens provocarea lui Gide? 😀

end of the year book tag

Am văzut acest tag la Ariel Bissett și mi-au plăcut întrebările, așa că m-am gândit să-l fur.

1) Există vreo carte pe care ai început-o anul acesta și pe care vrei să o termini până la sfârșitul anului?

Am crezut că am început anul acesta Lupul de stepă de Herman Hesse, până am ajuns la un pasaj și am avut un dejavu, am știut în momentul acela că e cel puțin a 3-a oară când încerc să citesc cartea asta și nu înțeleg de ce, mereu o abandonez. Aș vrea sa o termin și mi-o iau de pe cap, pentru că pare o carte bună, deși pentru mine nu e deloc memorabilă. Fac ce fac, și tot la ea ajung. Nu știu dacă voi mai reuși s-o termin anul acesta, totuși.

Jucătorul de șah de Zweig, din nou, as vrea sa o termin pentru că e subțirică și interesantă, dar cred că m-am săturat eu de clișeul ăsta cu intelectualul singuratic, geniul neînțeles, alesul lui dzo.

2) Ai vreo carte iernatică, care să facă trecerea către finalul anului?

În vară am dat de Iarna vrajbei noastre de Steinbeck și mi-am promis de atunci că o s-o citesc în decembrie.

Însă recent am descoperit Un altfel de Crăciun de John Grisham și încă câteva cu tematica asta, mai copilăroase.

Stau pe gânduri încă, dacă să-mi rup din puținul timp liber ca să citesc cărțile acestea sau să le mai amân un an.

3) Există vreo apariție nouă, pe care încă o aștepți?

Nu citesc cărți noi, sunt total paralelă cu ce se întâmplă pe piața de carte din Romania în momentul acesta.

4) Numește trei cărți pe care vrei să le citești până la finalul anului.

O să numesc mai multe:

De două mii de ani…, Sebastian

Pădurea spânzuraților, Rebreanu

Iarna vrajbei noastre, Steinbeck

Picnic la marginea drumului, Strugațki

Aelita, Tolstoi

Ubik, Dick

5) Crezi că există vreo carte care te mai poate impresiona, devenind cea mai bună carte pe care ai citit-o anul acesta?

Acum, că l-am descoperit pe Dino Buzzati, cred că mult timp nu mă va mai impresiona nimic pe lume. Am mari așteptări de cărțile menționate anterior, în special de la De două mii de ani… de Sebastian, dar nu știu dacă va deveni vreuna dintre ele “cea mai bună”. Nici nu-mi place ideea asta de “carte bună”, prefer sa zic: carte preferată, o carte care mi-a plăcut mult, ce drăcie înseamnă “cea mai bună”?

6) Ai început să faci planuri de lectură pentru 2020?

Hell no! Am niște idei, dar gata cu planurile :)).

Dacă ți-au plăcut aceste întrebări, simte-te liber/ă să le hoțomănești.

adnotarea cărților

Am observat o chestie care mi se pare tot mai enervantă pe zi ce trece – unde există o fotografie cu o carte adnotată pe Internetul ăsta, acolo există și o grămadă de comentarii despre cât de monstruos și lipsit de respect față de cărți este acest gest sau alte tentative de bookshaming.

După câteva discuții mai aprinse cu astfel de persoane, mi-am dat seama că ceea ce nu vor să înțeleagă este faptul că, oricum ai vrea s-o dai, cărțile sunt niște bunuri materiale pe care oamenii dau bani. În momentul în care o carte intră în posesia mea, am dreptul să fac ce vreau eu cu ea. Pot s-o mâzgălesc sau pot s-o îndoi. Pot s-o leg cu o sfoară și s-o târ prin casa. Pot să-i pocnesc cotorul sau s-o iau cu mine la duș. Exagerez. Dar nu sunt obligată s-o păstrez intactă. Asta o face vie, faptul că este o carte folosita. Nu faptul că arată imaculat într-o bibliotecă. Cartea aceea ar sta la fel de frumos oriunde, n-ar face nicio diferență. Sunt perfecționistă și urăsc perfecțiunea. Sunt sătulă de această armată de control freaks pe care-i doare inima că cineva, undeva, într-un colț din lumea asta, subliniază citate într-o carte, își scrie ideile pe margine sau lipește post-it-uri prin ea. Mă enervează ideea de a zeifica obiecte, în general. Sau de a le spune altora cum să se poarte cu propriile lucruri. O citez pe o tipă, dintr-o discuție pe tema asta: învață să ai grijă de cărțile tale și nu o să mai ai de-a face cu oameni ca mine 🙂. Poftim!?

Să-ți adnotezi cărțile înseamnă să faci cititul interactiv. Să-ți personalizezi experiența. Să te concentrezi pe ce are cartea aceea să-ți ofere, nu pe detalii inutile, precum nuanța de alb a paginii. Să te conectezi cu povestea. Să o studiezi ș.a.m.d. 

Și într-adevăr, nu e o activitate pentru toată lumea, cum multe lucruri sunt destinate multor oameni diferiți (șoc!). Cati oameni, atatea obiceiuri.

Imaginează-ți că ai ocazia să vizitezi biblioteca unui autor preferat și ai dreptul de a alege o carte din rafturile lui, pe care s-o iei acăsică și să-ți aparțină.

Ai vrea să duci acasă o carte perfectă, fără nicio urmă de folosire? Cu ce s-ar deosebi ea de celelalte cărți din biblioteca ta? Cu simplul gând că a aparținut autorului X?

Sau ai vrea să duci acasă o carte cu însemnările, scrisul și amintirea lui?

Așa mă gândeam și eu 🙂

Relaxați-vă și lăsați oamenii să se bucure de lectură cum știu ei că e mai bine. Credeti-ma, e foarte interesant sa dai peste o carte veche si sa-ti gasesti prin ea ganduri pe care ai si uitat ca le-ai avut.

Și uitați-vă ce drăguț l-a mâzgălit Nabokov pe Gregor Samsa 😀

ce am citit în 2019 până acum

O scurtă trecere în revistă a ceea ce am citit din ianuarie până în iunie (inclusiv). 

Așadar în ianuarie, spre rușinea mea, am reușit să citesc o singură carte – Dezonoare de J.M. Coetzee.

I-am dat 3 din 5 steluțe pentru că sunt o panseluță și nu suport scenele de violență, personajele mi-au displăcut total pentru că sunt prea defecte (realiste) și nici nu am înțeles prea bine contextul politic, având în vedere că acțiunea romanului are loc în Africa de Sud.

Este un roman complex, cu multe teme întunecate și scene tulburătoare, însă mi-a plăcut stilul lui Coetzee, așa că am mai adăugat două cărți scrise de el pe TBR. ♥

În februarie am început o grămadă de cărți și nu am reușit să termin niciuna. #dezamăgire

Câteva dintre cărțile abandonate, de care sper să nu uit și să le reiau lunile următoare pentru că niciuna nu a fost rea, dar nu am avut eu starea și răbdarea necesară să finalizez ceva:

Jucătorul de șah de Stefan Zweig 

Lupul de stepă de Herman Hesse 

Nocturnă în Chile de Roberto Bolano

Inima atât de albă de Javier Marias

We have always lived in the castle de Shirley Jackson

Luna martie a trecut cam repede, dar a fost cea mai bună de până acum. #lacrimă

Ce am citit în luna martie ♦

♦ How to get ideas de Jack Foster

O chestie pe care am observat-o și nu o suport deloc la cărțile self help, cu toate că nu prea citesc așa ceva, doar din când în când câte un articol, este este faptul că toate prezintă cam aceleași idei, doar că au alte povestioare drept exemple. Din cartea asta am reușit să extrag o singură idee nouă despre care o să vorbesc într-un articol separat. În rest, este o carte despre creativitate și poate fi destul de interesantă dacă nu ai mai citit nimic de genul acesta până acum. Pentru mine un mare no-no, un clișeu de la început până la sfârșit.

♦ Pygmalion de George Bernand Shaw – piesa de teatru care a inspirat celebrul musical My fair lady (1964) cu Audrey Hepburn, pe care sincer încă nu l-am văzut. Pygmalion este mitul sculptorul care s-a îndrăgostit de propria creație, și mi se pare foarte interesant cum a integrat un mit grecesc într-o poveste londoneză despre clase sociale. Pe scurt: Higgins, un snob, lingvist, sexist întâlnește o florăreasă și încearcă să o transforme într-o doamnă.

Mai interesante decât povestea în sine, care e destul de simplă, sunt comentariile pe care le face Higgins cu privire la moralitate, natura umană, societatea de la vremea respectivă, maniere, creație și limbă. Toate astea într-o piesă de teatru de aproximativ 80 de pagini. Highly recommend! 4/5

♦ Deșertul tătarilor de Dino Buzzati – momentan e cea mai bună carte citită anul acesta ✨. 5/5

O nuvelă stranie despre despre așteptare și despre ”amânarea” vieții, despre singurătate și destin. Posibilă recenzie în curând. 

Totul, absolut totul este trecător: anotimpurile, oamenii, norii; şi nu slujeşte la nimic să te cramponezi cu disperare de pietre, să rezişti pe vârful vreunei stânci – degetele obosite se desprind, braţele cad inerte pe lângă trup, suntem târâţi din nou de şuvoiul ce pare lent, dar nu se opreşte niciodată.

Până la finalul lunii iunie nu am avut timp decât pentru două lecturi ușoare:

Dama de pică de Alexander Pușkin –  obsesie, lăcomie, risc, naivitate, nebunie…

O nuvelă psihologică fantastică, asemănătoare cu Jucătorul de Dostoievski. Nu mă așteptam la o narațiune atât de bogată, având în vedere că nu are nici măcar 50 de pagini. Recunosc că nu prea am citit ruși, așa că sunt destul de impresionată de stilul acestui autor, foarte ușor de citit și de înțeles. Pușkin mi se pare ideal ca introducere în literatura clasică rusească. 4/5

Două idei fixe nu pot sta concomitent laolaltă în mintea omului, aşa după cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în acelaş timp.

♦ Prieten drag, tovarăș al răposatului de Andrei Kurkov – mă așteptam la o cărțulie de 3 steluțe, din aceea pe care o citești în avion între două ațipeli, dar în final mi s-a părut destul de ironică, originală și meditativă. Ilustrează bine vorba ”nu lua o decizie permanentă din cauza unei emoții trecătoare.” O carte despre un plan nereușit și multă cafea ♥.  4/5

Am citit și 3 romane grafice / manga și puțină non-ficțiune, dar despre asta o să vorbesc cu altă ocazie, simt că trișez incluzându-le printre lecturi serioase, nu știu de ce.

Anul meu a început lent, cu lecturi scurte, dar sunt mulțumită de alegerile mele. Sunt curioasă cum a fost pentru voi 2019 până acum 🙂

statistici literare 2018

În 2018 mi-am propus să citesc o carte de ficțiune pe lună, iar în rest, să mă axez pe cărți de specialitate pentru facultate.

Dar pentru că am găsit multe cărți cu număr foarte mic de pagini, m-am repezit în ele și am terminat challenge-ul până la sfârșitul lui martie (12/12).

Menționez că am citit cărți foarte scurte, destul de multe piese de teatru și câteva romane grafice.

Așa că acel 50 nu e un număr atât de impresionant pe cât pare, chiar dacă în decembrie nu am reușit să citesc nimic.

Concluzii de sfârșit de an:

  • am fugit de ruși degeaba
  • eliade e în continuare un autor pe care nu prea îl înțeleg
  • am citit o singură carte de 5 stele 
  • ador romanele grafice

Favorită: Sentimentul unui sfârșit de Julian Barnes.

Mi-au plăcut destul de mult și:

  • Foamea de Knut Hamsun
  • Copiii lui Hansen de Ognjen Spahic
  • Femeia sfâșiată de Simone de Beauvoir
  • Moarte la Veneția, Mann
  • Ocean mare, Baricco
  • Femeia cu parul rosu de Pamuk
  • Portocalele nu sunt singurele fructe de Winterson
  • Igiena asasinului de Nothomb
  • În noapte de Murakami

Mi-a plăcut și trebuie neapărat s-o recitesc cândva: O singurătate prea zgomotoasă de Hrabal – bere, cărți și singurătate.

Mi-a plăcut, dar nu până la capăt: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții de Haddon – interesantă, dar m-a cam pierdut spre sfârșit.

Mi-a plăcut, dar nu știu să vorbesc despre ea: Căderea de Camus – de studiat într-o altă zi, cu mai multă răbdare.

Înțeleg de ce e apreciată, dar nu e printre preferatele mele: Jucătorul de Dostoievski.

O carte care m-a făcut să mă simt copil, în sensul bun: Mecanica inimii de Malzieu.

N-a fost vina ta, a fost vina mea: Isabel și apele diavolului, Eliade – mi s-a șters aproape totul din minte despre cartea asta, nici măcar nu știu de ce i-am dat două stele.

Am fost dezamăgită de Stoner de John Williams, Poșta de Charles Bukowski, Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman.

Nu mi-a plăcut deloc: Cititorul din peșteră de Zink. Nu am nimerit-o la vârsta potrivită.

Am recitit: Despre ploaie de Martin Page.

Cel mai citit autor de anul acesta a fost Alessandro Baricco.

Cea mai citita autoare de anul acesta a fost Amelie Nothomb pentru simplul fapt că romanele ei sunt foarte rapide și ușor de parcurs.

Piese de teatru preferate: Rinocerii de Ionesco & Pescărușul de Cehov. Recomand și adaptările radiofonice, care se pot găsi pe acest canal genial.

Romane grafice (/manga) preferate:
Uzumaki – toate cele trei volume, și Solanin de Inio Asano. 

Cifre la care trebuie să mai lucrez:

5 cărți de non-ficțiune, 5 cărți scrise de femei, 5 cărți  scrise de români.

Am abandonat aproximativ 100 de cărți și sunt mândră de mine. 

Concluzia finală: am avut un an bun, deși nu am reușit să ajung la autorii care mă interesau de fapt și toate cărțile de mai sus au fost alese pe moment – au fost ce trebuie.

Pentru 2019 nu am foarte multe planuri, așa cum spuneam, dar sper să citesc mai multă non-ficțiune & filosofie.

În rest, aș vrea să găsesc timp să-mi documentez mai bine lecturile și să-mi dezvolt bookstagram-ul, deci s-ar putea să încep o serie de articole tip wrap-up și să fiu activă pe Instagram de luna viitoare 😀 follow me:

Goodreads | Bookstagram | Un cuvânt pe zi

am decis că nu-mi plac maratoanele de lectură

Acum o lună scriam despre maratonul de lectură pe care l-am făcut după sesiune, dar am renunțat a publica acel articol.

Nu a fost primul maraton pe care l-am făcut, dar a fost primul pe care l-am documentat.

Cu toate că am reușit să citesc 5 cărți în 5 zile, am ajuns la aceeași părere pe care am avut-o de când am auzit pentru prima dată de conceptul de read-a-thon:

nu e pentru mine.

La început eram entuziasmată, dar pe măsură ce înaintam, mi-am dat seama că cititul, în condițiile acestea, își cam pierde sensul.

Înțeleg maratoanele de lectură care debutează spontan, adică la modul: bă, m-a prins autorul ăsta și vreau să-l devorez, simt eu nevoia asta.

Dar nu văd sensul în a te obliga să citești ore sau zile întregi, carte după carte, fără pauză. Efectiv nu ai timp să procesezi informația și nici nu ai cum să te concentrezi atâtea ore.

Poate alții au o memorie extraordinară și își amintesc totul în detaliu, dar eu nu am, și cred că unele cărți merită mai multă atenție și studiu. Nu te ajută lecturarea unei cărți cu absolut nimic dacă nu-ți dai timp s-o gândești și s-o înțelegi. Adică să rămâi cu ceva după ce o citești, pentru că să citești 100 de cărți fără țintă e ușor și oricine poate face asta.

Am văzut o listă cu tipuri de maratoane existente: de la 3-5-7 zile de maraton, cum am făcut eu, până la maratoane de 24-48-72 de ore în care lumea chiar bea cafea ca să stea trează și să citească – lucru care nu mi se pare deloc sănătos și ok. E o presiune și un stres inutil pe care îl pun comunitățile online de cititori, nu ceva ce vine de la sine.

Cred că fiecare carte are ritmul ei – poți citi o carte de sute de pagini în câteva ore sau zile pentru că te captivează, sau poți să te chinui cu o cărticică de 80 de pagini o lună. Și nu are sens să grăbești procesul, cât timp te bucuri de ea. Să o citești cu stresul că trebuie s-o termini cât mai repede, ca să te apuci de următoarea pe care să o termini la fel de repede, ca să poți să te lauzi cu un anumit număr de pagini și cărți citite e ridicol.

Mie toată experiența mi-a amintit de liceu, când mă obligam să citesc Ultima noapte de dragoste, carte care mi-a masacrat creierul și apoi am uitat-o complet în următoarele zile.

Dacă nu ești o persoană extrem de ambițioasă și masochistă, de cele mai multe ori o să fii dezamăgit/ă după un astfel de maraton, pentru că sunt slabe șansele să citești tot ce ți-ai propus sau să-ți placă toate cărțile pe care ți le-ai ales sau să te trezești în fiecare zi cu același chef de citit.

Așa că am ajuns la concluzia că maratoanele de lectură îți hrănesc orgoliul, nu și mintea.

Pentru că la final rămâi cu un număr și nimic mai mult.

un mic regret legat de cărți

Sunt în plin maraton de lectură și pe măsură ce înaintez mă macină tot mai tare un mic gând: am citit peste 200 de cărți în viața asta, dar nu am scris niciodată o recenzie serioasă.

Întotdeauna am fost leneșă când a fost vorba să scriu despre cărți, mi-e mai ușor să vorbesc despre ele – de asta mă gândesc să-mi fac un booktube sau un podcast în viitor, auăleu, nu mă judecați – și motivele au fost multe:

Am considerat că nu aș veni cu nimic nou și nemaiauzit, nicio părere ieșită din comun, care ar putea interesa pe cineva și nu am vrut să scriu articole de duzină.

În ultimii ani Internetul a EXPLODAT de la atâtea recenzii de carți. Mi se pare un subiect tratat cu foarte multă lejeritate în ziua de azi și nu am vrut să fac parte din fenomen. Am găsit foarte puține bloguri pe care recenziile să nu sune așa: am auzit de cartea asta pe-aici și pe-acolo, mi-a plăcut, 3 adjective, 5 steluțe, recomand, pa.

Asta e genul de exprimare pe care o abordez eu în articole în care recomand câte 3-5 cărți deodată, așa că mereu am crezut că o recenzie ar trebui să fie un text mai amplu și mai critic de atât.

Au mai fost și alte motive legate de memoria mea de pește și talentul meu de a sări de la o carte la alta, dar o să las discuția asta pe altă dată.

Mă tot gândesc cum ar fi fost ca până acum să fi avut două sute de recenzii serioase scrise. Ar fi înseamnat o grămadă de experiență și dezvoltare personală, pe care acum nu o mai pot recupera.

Anul acesta mi-am propus să scriu despre fiecare carte pe care o citesc, dar pentru că citesc mult și nu am exercițiu, nu am nici răbdare, deci minunea nu a durat mult.

Totuși, vreau să învăț să scriu recenzii și să-mi dezvolt un stil al meu. După acest maraton – pentru că sunt leneșă, cum spuneam, și procrastinez – o să încerc să citesc mai puțin și să scriu mai mult despre cărțile pe care le citesc și DACĂ o să fiu mulțumită de ceea ce iese, poate o să-mi public minunile pe aici, dar nu sub numele de recenzii, pentru că nu sunt calificată pentru așa ceva, mai mult sub formă de idei. Asta e ca un mic anunț.

Așa că învățați din greșelile mele și să scrieți, pentru că anii trec, memoria e ciudată, ideile se uită și e păcat de timpul investit.

Wink.

opinii nepopulare

Mă gândeam la ce subiecte aș vrea să mai abordez pe blog în următoarea perioadă și mi-am dat seama ca am cam multe unpopular opinions – adică păreri care nu sunt comune, concepții controversate, idei cu care oamenii în general nu sunt de acord și pentru care vor să mă răstignească.

Așa că am creat această categorie pe blog, unde am adăugat deja câteva articole, pentru că dacă stau să mă gândesc, cam toate părerile mele sunt nepopulare, și m-am gândit ca în articolul ăsta să înșir câteva dintre cele care nu merită dezbătute în articole întregi:

Pizza nu-și merită faima.

Serialele sunt o pierdere de timp.

Pierceing-urile sunt niște bube de metal/plastic.

Mi se pare penibil să te lauzi cu faptul că ești leneș sau că nu știi să gătești.

Oamenii care își expun viața în detaliu pe Internet mi se par falși și triști. La fel ca și cei care încearcă constant să pară fericiți. Sau foarte înțelepți.

,,Tinerii din ziua de azi nu citesc” este o afirmație pe care numai un ignorant ar putea s-o facă. Acum se citește mai mult ca niciodată. Mai toate bookblog-urile, booktube-urile, bookstagram-urile, studyblr-urile, grupurile de cărți de pe Facebook cu mii de membri, sunt create de tineri pentru a promova cărțile. Târgurile, lansările de carte, anticariatele, muzeele, evenimentele culturale, în general, sunt împânzite de tineri și voluntarii sunt tot ei. Dacă te duci pe stradă și întrebi 5 oameni când au citit ultima dată o carte, 4 dintre ei o să spună că nu-și aduc aminte. Atât de tare mă enervează subiectul ăsta, încât cred că într-o zi o să fac un experiment social sau un vox populi legat de treaba asta.

Daily vlogging-ul nu are niciun sens, mai ales dacă e făcut de oameni normali cu vieți plictisitoare. Am auzit câțiva vloggeri care se plâng că ,,ei fac conținut de calitate și de asta nu au succes/nu le este apreciată munca.” Habar nu am ce înseamnă conținut de calitate. Sau ce îi face pe oamenii ăștia să creadă că ii pasă cuiva de felul în care își trăiesc ei viața. Cu riscul de a-mi lua hate cu găleata spun: ăsta e conținut pentru șomeri. Cine naiba are timp de așa ceva? Singurele acceptabile mi se par cele de călătorie, dar altfel găsesc absurd tot conceptul.

Nimănui nu-i pasă, fă ce vrei. Asta e deviza mea. Îți place să faci daily vlogging, deși există oameni ca mine, care văd activitatea ta ca pe o mare cretinitate? Fă-o. Viața e prea scurtă și fiecare e concentrat pe sine, oamenii au păreri despre tot felul de lucruri, pentru că așa este firesc, dar la sfârștiul zilei, nimănui nu-i pasă. You do you.

Urăsc farsele, mi se par de prost gust și asta pentru că de cele mai multe ori se trece limita bunului simț. Una e să faci o glumiță la care râde TOATĂ LUMEA, alta să te joci cu sentimentele unui om sau să-l traumatizezi ca să râdă numai sociopatului din tine. Exemplu de farsă absolut INUMANĂ.

Mi se par inutile articolele de genul: ce vreau să citesc, ce vreau să fac etc. Vorbește-mi despre ce AI FĂCUT. E ușor să umpli un blog cu liste de care nu o să te apropii niciodată.

Oamenii care nu merg la vot mă scârbesc, indiferent cât de puțin contează votul nostru. Este un efort minim și n-ai nicio scuză.

Dacă cineva are o părere diferită despre tine și nu te pupă în fund, nu înseamnă că ,,ai hateri și ești cineva”.

N-am înțeles niciodată ce au americanii cu broccoli-ul, e chiar bun.

Nu-mi place termenul de blogger și nu vreau să mă asociez cu el.

A mai observat cineva că veganii sunt foarte palizi? Străvezii.

Muzica live nu e așa grozavă. Nici pastele.

Now hate me.