5 cărți bizare pe care le poți citi în câteva ore

Mai știți articolul în care promiteam că o să vă stresez pe termen lung în legatură cu cărțile mele scurte? 

Am revenit cu noi recomandări, de data asta cu niște cărți bizare care se citesc în maxim două sau trei ore.

De ce bizare? Pentru că nu abordează subiectele cele mai obișnuite, dar promit că tocmai din acest motiv merită să fie citite.

♣ 5 recomandări de cărți bizare ♠

Gradina de ciment de Ian McEwan

Un roman care se simte ca un duș rece – brrr. 

 Patru frați ajung singuri pe lume într-un mod…. cel puțin neobișnuit, pe care îl țin secret și care îi determină să dezvolte fiecare mecanismul propriu de a face față situației. Înconjurați de ciment și izolare, noțiunea de timp se pierde, zilele trec fără scop și ei trăiesc tot mai detașați de realitate și de situația tragică în care se află. Numai sora cea mare mai păstrează legătura cu lumea exterioară și pune în pericol colțul lor de lume.

Romanul este greu de digerat, la propriu, nu-l recomand persoanelor cu stomacul sensibil și pline de prejudecăți (ca mine), i-am dat 2/5 steluțe pentru că l-am terminat cu o senzație reală de greață, dar nu pot să neg faptul că este o carte bună. Povestea este memorabilă și scrisă într-un mod tranșant, care nu are cum să nu-ți lase o impresie puternică, oricare ar fi aceea.

De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi

O carte inspirată din viața Aglajei, o actriță de origine română, care și-a petrecut copilăria călătorind prin Europa în perioada comunismului, alături de familia ei de artiști circari.  

Stilul haotic și neobișnuit al autoarei nu este deloc o înșiruire de fraze lipsite de sens, așa cum pare la prima vedere. În naivitatea aparentă a prozei, se ascunde multă profunzime și multă încercare de a înțelege lumea prin ochii unui copil fără un loc stabil în lume. Aglaja a căutat un refugiu în propria imaginație debordantă pentru situația extraordinară în care se afla – o viață în continuă mișcare, lipsită de identitate națională, alături de o familie excentrică și ale ei orori. 

“VISEZ CA MAMA MOARE! ÎMI LASĂ O CUTIE CU BĂTĂILE INIMII EI.”

Omul este un mare fazan pe lume de Herta Muller

 Încă o autoare de origine română, de această dată câștigătoare a premiului Nobel, cu o carte suprarealistă despre sacrificiul pe care îl făceau femeile nemțoaice în comunism pentru a emigra din România. O carte ca o serie de flash-uri din viața unui sat urmărit de-o cucuvea. Cartea nu e scurtă doar ca număr de pagini, capitolele sunt scurte, frazele sunt scurte, fiecare propoziție parcă se termină abrupt și pare incompletă, e ceva diferit, bizar și înfricoșător în delirul acelui sat, și sunt sigură că mi-au scăpat multe, dar totuși o recomand 😀 

‘Pe obrazul ei o pată roşie. Este pata de la palma lui Windisch. Este pata de la aburul ceaiului. Este pata de bătrâneţe a babei Kroner.’

Femei fără bărbați de Parsipur

Povestea a 5 femei care, puternic marcate de stilul de viață iranian, își caută liniștea într-o grădină fermecată.   

O carte ciudățică prin prisma faptului că, deși este o carte scurtă, plină de realism magic, de simboluri și de nebunie, reușește să comunice destul de multe despre problemele reale ale femeilor iraniene și atinge subiecte interzise în cultura lor – virginitate, sexualitate, limitele pe care le au femeile în societate. Cartea aceasta a apărut în 1989 și a fost considerată o ”revoltă”, motiv pentru care autoarea a fost banată în propria ei țară.

Printre hohote de plâns, s-a gândit ca anul acela trebuie neapărat să facă un tur al Africii. Voia să meargă acolo și să devină un arbore tropical. Își dorea asta din toată inima și întotdeauna dorințele inimii sunt cele care aduc oamenii în pragul nebuniei.

Metafizica tuburilor de Amelie Nothomb.

Ficțiune cu tente autobiografice, inspirate din viața autoarei în Japonia.

O poveste stranie despre amintirile Ameliei de la naștere și până la vârsta de 3 ani. Perioadă din viață numită okosama în cultura japoneză, care consideră că toți copiii se nasc zei și devin muritori abia la împlinirea vârstei sacre. 

Am o relație love-hate cu această autoare, mi se pare ironică, arogantă, până și privirea ei mă deranjează (lol), dar m-am distrat citind cartea asta și nu cred că mi-a luat mai mult de-o oră. Nothomb are talentul de a filosofa într-un mod extrem de simplist despre moarte, timp și natura umană.

Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbeşti şi am să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nicio valoare, înclinaţiile ne sunt unele mai banale decât altele. Numai repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi.

Alte articole despre cărți scurte aici, aici și aici.

Voi ce cărți scurte ați mai citit?

#5daysof live blogging. | ziua 5

M-am gândit să marchez acest moment unic în istoria umanității printr-o serie de articole în care să vorbesc alandala.

Ziua 1. Ziua 2. Ziua 3. Ziua 4. Ziua 5 aici:

Reminder: CARANTINA NU E UN CONCURS DE PRODUCTIVITATE.

Dar azi mi-am dat seama că în luna aprilie am citit 10 cărți. Printre care și una de 330 pagini – n-am mai atins de mult o carte atât mare, pentru că short attention span. În 2019 recordul a fost doborât în luna septembrie, când am citit 7 cărți, așa că pentru mine e ceva wow că am făcut asta din greșeală :)).

În schimb, cel mai neproductiv lucru pe care am putut să-l fac a fost să descarc TikTok. 

Prima oră a fost traumatizantă, cum e orice colț de Internet în care se află români (mai ales că am fost întâmpinată de echipa ENAT, niște oameni de-un penibil cum n-a mai văzut pământul ăsta). Dar apoi am început să primesc numai postări personalizate, cu oameni din afară, și să mă simt ca pe Vine.

Scuza mea e că eu nu folosesc alte aplicații, am media de 5-7 minute pe Facebook și Instagam. Numai Twitter îmi mănâncă nopțile din când în când.

Nu recomand aplicația, pentru că odată ce începi să vezi numai rățuște și iepurași prin feed, it’s over. Nu mai are cine să te salveze. Aș putea să scriu un articol: mi-am făcut TikTok ca să-ți arăt de ce nu trebuie să-ți faci TikTok, dar am impresia că avem deja prea multe aplicații de socializare și atunci când mai apare câte una, nu mai avem curiozitatea aia, ca pe vremuri, să vedem ce-i cu ea. Ajungem pe acolo doar în cazuri extreme (ups).

Dar revenind la productivitate, o să-mi continui ideea din primul articol: nu ar trebui să ne stresăm suplimentar și cu ideea că nu suntem suficient de productivi, că nu ne putem concentra, că nu dăm randament, nu trebuie să ne mințim că suntem ok, pentru că suntem oameni, avem nevoie de socializare, de soare, de siguranța zilei de mâine și în momentul acesta nu trăim vremuri normale.

Și asta o spun eu, care sunt destul de introvertită, aproape schizoidă, puține lucruri mă bucură la fel de tare ca izolarea, liniștea și amânatul oricărui plan de a ieși din casă :)). 

Nu-mi plac oamenii plângăcioși și nu-mi place să văd lucruri negativiste în general, dar în perioada asta mă bucur când văd o persoană care nu pozează numai zâmbete pentru social media și își permite să fie vulnerabilă. Pentru că e sinceră. Și pentru că nu trăim vremuri normale.

Mă enervează cei exagerat de panicați, care smiorcăie de dimineața până seara, dar îi înțeleg și pe ei. Pentru că nu trăim vremuri normale. 

O să-mi dau o palmă cu piciorul dacă mai citesc o grăzăvie din asta: Shakespeare a scris King Lear când a izbucnit epidemia de ciumă! Newton a descoperit teoria gravității într-o perioadă de izolare! Și îndemnările: asta e șansa ta să scrii cartea aia!!! antrenează-te pentru maratonul ăla de alergare! uite cât timp ai și câte resurse are Internetul! apucă-te de programare!

Este fantastic dacă te poți adapta și reușești să faci tot ce-ți propui în perioada asta, dar dacă nu reușești, chill & no shame. Pentru că oricum nu știm cum va schimba pandemia asta lumea în următorul an… ce va mai conta și ce nu. 

Momentan e suficient să supraviețuim. 

Cineva mi-a spus că atmosfera din ultimele luni i se pare similară cu cea din Deșertul tătarilor – pentru că trăim în așteptare, singuri, într-o rutină îngrozitore, uitându-ne pe geam cum se uita Drogo spre deșert așteptând războiul…. sau să se întâmple ceva, orice. Eu mă simt mai mult ca-n Uzumaki, doar că în loc de spirale peste tot, văd COVID19 :)).

Am făcut mini-challenge-ul ăsta cu live blogging-ul pentru că în ultima vreme am avut tot felul de gânduri haotice și nu am găsit alt cadru în care să mi le exprim.

Recomand oricui să țină un jurnal, măcar în perioada asta, pe hârtie sau pe-un blog, nu contează. Pe lângă faptul că e terapeutic, cred că o să fie foarte interesant să ne citim gândurile după ce lumea o să revină la ”normal”. O să sune totul foarte distopic și o să avem cu ce să ne plictisim nepoții la bătrânețe. 

Tweet-ul zilei: