end of the year book tag 2022

Ieri am mâzgălit articolul acesta și am zis… e timpul.

A mai rămas foarte puțin din 2022 și nu o să mai am timp să citesc mare lucru, dar vreau să păstrăm tradiția acestei lepșe (din care am scos o întrebare pentru că era inutilă) 😀

1) Există vreo carte pe care ai început-o anul acesta și pe care vrei să o termini până la sfârșitul anului? 

Vreau să termin neapărat Istoria secretă de Donna Tartt, dar e destul de greu când toate personajele ți se par căzute în cap.

Avem așa: un narator fără personalitate, un personaj ucis din prima pagină care-i atât de enervant încât te bucuri că el a fost alesul, un psihopat cu atitudine de r/niceguy (clasic), doi tipi pe care nu-i deosebesc, dar probabil sunt curcubei, și o fată care e și ea pe acolo să nu spună careva că le lipsește o prezență feminină și care, evident, e frumoasă ca o zână zânească.

Îl mai ai avem și pe profesorul lor, care are o relație cam dubioasă cu psihopatul și care pare maestrul păpușar pentru că acești indivizi nu au în comun doar faptul că toți sunt tineri studenți îmbrăcați frumi, plini de ba(și)ni, care studiază Grecia clasică, mai sunt și foarte imbecili și pare că au fost mânați ca o turmă de oi până ajung să zburde goi pe câmpie. Și aici m-am oprit că delirul mistic mă enervează, nu mă intrigă, dar nu renunț – chiar vreau să înțeleg de ce e cartea asta atât de populară, mai ales pentru că mi se pare plină de descrieri și detalii inutile, nu pare deloc genul de carte care are potențial să devină foarte populară. Ce-mi scapă??? 

2) Ai vreo carte iernatică, care să facă trecerea către finalul anului?

Letter to Milena de Kafka, nu are vreo tematică de iarnă, e doar corespondența lui către una din iubirile vieții lui, dar o citesc înceeet pentru că o ador și o să mă prindă 2023 cu ea așa:

…she is like the sea, as strong as the sea with its masses of water, crashing down with all their might, but nonetheless by some mistake, following the whim of dead and above all distant moon…

3) Numește trei cărți pe care vrei să le citești până la finalul anului. 

Dreamtigers de Borges – care nu cred că a fost tradusă 🙁 dar anul ăsta nu știu dacă am citit 5 cărți în română oricum.

Demian de Hesse pentru că mă împiedic de ea o dată la două zile

și sper măcar să mă apuc de Frații Karamazov ♣ 

4) Crezi că există vreo carte care te mai poate impresiona, devenind cea mai bună carte pe care ai citit-o anul acesta?

De câte ori dau de câte un citat din Karamazov știu că asta va fi cartea anului, dar mi-e frică de nume rusești pentru că am memorie proastă și în plus, Națupica nu aprobă:

5) Ai început să faci planuri de lectură pentru 2023?

Singura carte pe care vreau neapărat să o citesc e Contele de Monte Cristo. În rest, mi-am dat seama că mereu sunt dezamăgită de cărțile pe care aștept să le citesc și surprinsă în mod plăcut de cărți alese spontan, așa că… poate planurile prea elaborate nu sunt pentru mine 😀

cafelutsa digitală (8)

Haiku:

a butterfly

flying in the cold

in search of it’s soul

         – Kyoshi

profesorul și menajera de yoko ogawa

Profesorul și menajera este o carte pe care, trebuie să recunosc, nu aș fi ales-o niciodată dacă nu aveam un interes pentru autoare, dar asta e o lecție pentru mine să nu mai judec cărțile după titluri. 

Profesorul este un geniu matematic, cu o pasiune profundă pentru numere prime, dar și cu o memorie care se resetează la fiecare 80 de minute. Menajera este o mamă singură, fascinată de lumea lui.

Cu toate că Profesorul și-a pierdut memoria din cauza unui accident în urmă cu 20 de ani, nu și-a uitat nicio clipă iubirea pentru copii, așa că fiul menajerei ajunge să joace un rol important în viața lui, chiar dacă acesta trebuie să își umple manșetele hainelor cu bilețele și să învețe în fiecare zi, din nou, cine e.

Ce este frumos de observat în cartea asta este cât de profunde pot fi relațiile dintre oameni, chiar și atunci când sunt pline de obstacole.

În fiecare zi ei se cunosc din nou pentru prima dată, dar empatia pe o au unul față de celălalt ajunge să-i unească, într-un fel ciudat și unic. 

O carte destul de originală despre prietenie, efort, frumusețea lucrurilor mici, chiar foarte mici – cum e cea a cifrei zero – și cu multe lecții de viață răsfirate printre formule matematice. De citit cu atenție, în liniște.

”O liniște ca un lac limpede ascuns în adâncul pădurii.”

Libris | Goodreads 

#30under300

de ce nu mai acceptă bibliotecile cărți vechi

Scriam asta în mai și chiar voiam să afle cât mai multă lume că nu ai ce face, efectiv, cu cărțile vechi – nu ți le mai primește nimeni.

Ei bine, articolul celor de la Știri de Cluj la puțin timp după să confirme ce am zis, doar că clickbait-ul e… FABULOS.

Au găsit vinovatul: Dorian Popa :))

Îmi e atât de antipatic personajul, dar hai să fim serioși, nu e de vină Dorian Popa, TikTok sau OnlyFans pentru faptul că:

  • bibliotecile și anticariatele nu mai au loc pentru cărți vechi
  • bibliotecilor nu le convine să țină cărți pe care nu le împrumută nimeni
  • anticariatelor nu le convine să plătească chirie ca să țină cărți extrem de ieftine pe care nu le cumpără nimeni
  • cărțile vechi sunt, în general, șterse, cu scris ilizibil, prăfuite, rupte, împuțite, pătate, purtătoare de microbi 
  • cărțile vechi, de multe ori, sunt scrise de autori irelevanți pentru secolul ăsta, de care nu a auzit nici dracu’
  • toate cărțile trec printr-un întreg proces de hârțogăraie care, sincer, dacă o carte nu e nouă și nu ai garanția că o să ți-o citească sau cumpere cineva, nu merită bătaia de cap

Adevărul e că nu ne place să citim din cărți vechi.

Și eu frecventez biblioteci, dar niciodată nu am împrumutat o carte aflată în stare jalnică. Nici nu văd rațiunea, de ce aș căra acasă o carte jupuită, când biblioteca are zeci de alte cărți în stare bună?

Problema nu e Dorian Popa, problema e fetișizarea asta a cărții. Tendința de a crede că orice carte e valoroasă doar pentru că e o carte și nu alt obiect cu scop superficial. De parcă n-au scris toți politicienii cărți și dacă ținem niște împuțiciuni într-un pod 20 de ani fără să se atingă nici naiba de ele, suntem mai nobili și mai cu stea în frunte. 

Da, e păcat de copaci, dar cartea chiar este un obiect, care devine inutil la un moment dat; fie că-i trece vremea sau se degradează și devine inutilizabil. 

Mie mi se pare un lucru bun că oamenii, în sfârșit, se detașează de obiecte. 

Totuși, ce poți face dacă ai cărți de care trebuie să scapi?

Înainte să le arunci, poți să încerci să:

  • vezi dacă există în orașul tău anticariate care cumpără (prețurile sunt extrem de mici și uneori nu le primesc decât dacă donezi un volum foarte mare – eu acum câțiva ani găsisem un anticariat care asigura și transportul în orice colț al României, deci poate ai noroc)
  • vezi dacă există școli care au nevoie de ele (grijă totuși să nu le duci chiar ultimele rupturi, mâzgălituri și abominații de Sandra Brown)
  • vezi dacă le poți da la schimb pe grupuri de cititori (slabe șanse având în vedere că a existat o tentativă de site cu scopul acesta și a murit destul de repede – booksharing.ro)

Altceva nu e de făcut pentru că, chiar dacă ne plângem noi că e mică piața de carte, în fiecare an se traduc și se publică foarte multe cărți și oamenii chiar au ce citi, nu au nevoie să scormonească prin gunoaiele altora și să citească mizerii îmbâcsite de la 1800 toamna scrise de autori obscuri.

nu, nu poți să faci bani de mâine

Cred că o să fac o serie cu titlul ăsta, pentru că îmi apar obsesiv reclame la pagini de educație financiară, care împrăștie iluzii unor oameni nevinovați și încep să devină agasante.

Am auzit de prea multe ori formularea asta: Câștiga bani din marketing afiliat de mâine! Uite 3 platforme. Link aici!

Acum să-ți explic de ce nu poți face bani din marketing afiliat de mâine:

Mai întâi să clarificăm că prin afilierea cu un brand, tu te oferi să promovezi niște produsele, iar pentru fiecare vânzare pe care o faci, obții un comision (care în general valorează între 1% – 20%, în funcție de cum are stabilit acolo fiecare).

Așa că logic, pentru asta ai nevoie de prezență constantă pe anumite canale de comunicare (să zicem că trebuie să ai un website + măcar 2-3 rețele sociale) și un număr mare de urmăritori activi, adică o comunitate de oameni care au încredere în recomandările tale și fac cumpărături online frecvent.

De asemenea, ai nevoie de o nișă profitabilă și de urmăritori care au o anumită situație financiară, pentru că de multe ori comisioanele sunt infime și trebuie să vinzi enorm pentru a scoate o sumă decentă.

Nu, nu o să scoți comisioane din vândut mobilă de bucătărie pe o pagină de poezii doar pentru că e populară.

Tu poți să recomanzi ce vrei, dar oamenii nu o să cumpere doar pentru că ai trântit un link acolo.

Ce zic oamenii care te îndrumă spre marketing afiliat? Că oricine se poate înscrie într-un astfel de program. Atât.

Dacă ai peste câteva zeci de mii de urmăritori, deja vin barterele la tine și nu ai nevoie de astfel de sfaturi :))

Așadar, pe un salariat, fără prezență online – cum bănuiesc că sunt majoritatea oamenilor care urmăresc astfel de pagini – nu îl ajută cu nimic marketingul afiliat decât dacă-i vine lui o idee foarte faină de proiect pe care-l să-l realizeze de la zero și în care să dedice…. mult timp 😀 pentru că domeniul e foarte fain, dar nu e o metodă de a face bani de pe o zi pe alta și, în niciun caz, de îmbogățire.

Am văzut în ultima vreme o grămadă de pagini dubioase, care spamează link-uri pe la postările foarte muncite ale altora și se vede că n-au idee ce fac acolo.

Bănuiesc că numai din clickbait-uri penibile pot răsări asemenea indivizi.

Așadar, dacă nu ești influenker, blogger, specialist în ceva sau cunoscut cât de cât într-un domeniu, nu poți face bani de mâine din marketing afiliat.

Dar poți să pui bazele unui proiect, să fii consecvent și să-i urechezi din partea mea pe toți marțafoii care încă mimează antreprenoriatul vânzând gogoși pe social media. 

o discuție pe care nu ar trebui să o mai avem în 2022

Nu îmi consider cititorii niște tontălăi cărora trebuie să le explic de ce avortul e un drept fundamental, dar în ultima lună, am văzut atâtea comentarii de tipul: de ce nu scriu femeile despre asta pe blogurile lor? încât am zis e timpul să-mi fac datoria de cetățeancă.

Mai ales când am văzut că cei mai vocali (și evident, contra) sunt bărbații.

Pentru un bărbat e ușor să aibă păreri despre avort. Nu-l afectează cu absolut nimic. Dacă mai are și boală pe femei, să turbeze pe subiectul ăsta e ca o oră de terapie pentru el. 

Nici legea, nici știința, nici măcar Biblia nu consideră fătul o persoană până nu respiră singur pentru prima dată și, totuși, treaba e reglementată în așa fel încât să se poată efectua mult mai repede. Majoritatea avorturilor se fac prin săptămâna 6, cel mai târziu avort se poate face în săptămâna 14, iar până în săptămâna 24 se poate face în cazurile grave, ca să se evite orice suferință a fătului și să nu pună în pericol sănătatea mamei.

(Pentru că, contrar a ceea ce cred lunaticii, femeile nu fac avorturi în luna a 6-a).

Lucrurile sunt bine așa cum sunt și orice modificare adusă legii ne-ar trimite ani lumină în trecut, doar că într-unul întunecos.

Nu vrem să regresăm, să ajungem ca polonezii sau, mai rău, talibanii (deși foarte mulți nu sunt departe ca mentalitate).

Totuși, uneori e bine că argumentele astea, absolut cre(ș)tine, există. Ne fac să ne amintim cât de absurd e trecutul și, pentru prima dată pe acest pământ, să nu repetăm o istorie. 

Toată lumea știe despre ce e vorba, nu o să mă repet, dar esențialul este acesta:

Femeile cu resurse materiale o să-și permită mereu avorturi, indiferent ce legi există în vigoare.

Când aplauzi că se interzice avortul, nu țintești chiar în femeile alea eliberate sexual, care ai tu impresia că folosesc avortul ca metodă contraceptivă, care sunt și așa puține într-o țară creștină. Te cufurești pe categoriile vulnerabile. Pe copile și femei abuzate, pe femei sărace și needucate, pe femei cu probleme de sănătate a căror viață depinde de avortul ăla și așa mai departe. 

Sarcina a ajuns romanticizată în ultimul hal când pentru foarte multe femei e un chin și o depresie lungă, nu doar niște kilograme în plus și grețulică.

Chiar dacă suntem în 2022, încă există destule complicații și condiții care duc la moartea mamei sau a fătului.

Așa că pentru mine, să obligi o fetiță sau o femeie să ducă o sarcină nedorită până la capăt e un gest psihopatic.

Despre pro-viață 

Îți dai seama cât de manipulatoare e o mișcare când se asociază cu niște cuvinte foarte nobile din start, cum e viața. Ce frumos sună, nu? În teorie….

În practică, poți să observi cât de multă legătură au cu viața când un embrion e mai important și se vrea ca acesta să aibă mai multe drepturi decât persoane care deja au o viață, un trecut, amintiri, oameni care-i iubesc și/sau traume.

Pro-viață e un titlu laș și mincinos pentru o mișcare care e doar anti-avort.

Încă nu m-am uitat la dezbaterea de la TVR despre avort, dar mi-a ajuns la urechi perla lui Mike Neamțu cu cele 30 milioane de avorturi ale româncelor de la Revoluție încoace și atât vreau să zic că asta arată foarte clar cum operează ei: șobolănește.

Ei știu că majoritatea oamenilor nu sunt în stare să facă calcule matematice ca să își dea seama dacă e măcar posibil așa ceva, sunt impresionați de cuvinte care nu știu ce înseamnă și de cifre imense, așa că profită de asta la maximum, ca niște manipulatori ce sunt. Când în realitate…

Avorturile la cerere nu reprezintă nici măcar jumătate din avorturile care se fac și sunt destul de greu de accesat, chiar dacă sunt legale. 

Nu poți susține că îți pasă de viață, când avem peste 150.000 de copii care se duc la culcare flămânzi și asta doar după un raport făcut în mediul rural acum trei ani de Salvați Copiii, cine știe câți or fi în realitate și câți vor fi în următorul an, având în vedere că banii noștri nu mai valorează nimic.

Nu poți susține că îți pasă de viață când suntem pe primele locuri în Europa la mortalitate infantilă și mortalitatea în rândul copiilor, mame minore și trafic de persoane.

Nu mai zic de orfelinate… și orfani, pe care se pare că nu poate nimeni să-i vadă ca pe niște posibile genii, cum văd avortonii, deși dacă-i asculți, argumentul ”există orfelinate” este unul dintre cele mai frecvente când întrebi ce-i de făcut cu un copil rezultat dintr-o traumă. 

Nu poți susține că îți pasă de viață când noi avem probleme reale aici, dar stăm să facem gargară pe o situație prin care deja am trecut și am văzut efectele devastatoare. Pe-ni-bil.

Pro-life nu dau doi bani pe bunăstarea cuiva, și ce e  ironic – acești oameni sunt aceeași care se opun educației sexuale și îi văd mergând atât de departe încât să își dorească interzicerea anticoncepționalelor. 

Despre pro-choice.

Nu trebuie să fii de acord cu avortul, să ai o părere excelentă despre el, să-l ridici în slăvi și să faci zece avorturi la viața ta ca să înțelegi și să accepți că uneori situația o cere.

Nicio femeie nu își dorește să ajungă în situația de a face o alegere atât de dificilă. Nici. Una. Și când pro-viol insistă că avortul e o traumă, tocmai asta ar trebui să-i facă să înțeleagă cam cât de disperată e situația dacă femeia a ajuns în punctul de a-și asuma acea traumă.

Evident că este o traumă. Dar o sarcină grea poate fi una. Și experiența nașterii poate fi una. Și un copil nedorit poate fi una. Și o copilărie în care te simți nedorit poate fi una. Și o copilărie în orfelinat e una. Etc.

Dacă într-adevăr există femei pentru care avortul a devenit o metodă de contracepție, asta e o problemă socială, ține de educație sau sănătate mintală, iar pentru 2-3 astfel de persoane nu poți pune pune în pericol atâtea vieți.

Culmea, femeile astea, care se presupune că există și fac avorturi pe bandă rulantă, sunt văzute drept nebune, curve, proaste, dar cumva, ele trebuie să nască. 

De ce ai vrea ca o nebună să crească copii într-o lume în care oamenii își abuzează până și copiii pe care și-i iau dorit?

Sunt curioasă ce-i face să creadă că unei persoane cu probleme mintale atât de grave i-ar păsa de vreo lege, dar mă îndoiesc că gândesc ei atât de departe.

N-am văzut o mișcare mai ilogică decât pro-life în viața mea.

Totuși, cel mai penibil argument rămâne ăsta: imaginează-ți că mama ta făcea avort…

Cioranul din mine e încântat de ideea asta, dar în realitate nu m-ar fi afectat absolut deloc. Nu înțeleg ce răspunsuri își imaginează că pot primi. Aș plânge pe un nor, uitându-mă la apus în fiecare seară cu noul prietenul meu, Cupidon… în palma lui, că-s mic.

Mi se pare mult mai dureros să crești cu ideea că s-ar fi dorit un avort, dar i-a fost interzis și a rămas așa, cu tine pe cap, și că până și oamenii care au militat pentru viața ta mizerabilă te consideră o consecință, nu un copil care ar fi meritat o familie normală. 

Nu o să mă apuc să mă leg de fiecare idee din ambele tabere că aș scrie o carte aici și nu are rost. Dar nu știu dacă ați observat, când vine vorba de pro-choice se poate face o listă interminabilă de argumente, bazate pe istorie și fapte, în timp ce (aproape) singurul argument pro-life e că în embrionul ăla există o viață. Ce fel de viață? O viață bună, o viață rea, o povară, o traumă, nu mai contează. Dă-i să fie!

Cred că și ei își dau seama cât de ipocrită e cauza lor pentru că nu există niciun argument anti-avort care să nu fie bazat pe morala creștină, statistici false și conspirații.

Iar credința ar trebui să fie ceva intim. Mai intim decât sexul. Decizia de a avorta sau nu trebuie să aibă loc decât între femeie, un psiholog acreditat și un cadru medical. Nu familie, nu biserică, nu stat. Nu bărbați care nu știu unde e clitorisul, dar îți explică ție cum se smulg mânuțele avortonilor cu cleștele. Bolboroselile bazate pe credințe și deliruri personale nu ar trebui să aibă nicio greutate în deciziile altei persoane într-un stat democratic.

Din fericire, ultimele reacții pe care le-am văzut în scandalurile recente m-au uimit, în sensul bun, așa că sper că suntem departe de orice demență talibană.

Dar ca să răspund și la întrebarile: de ce nu scriu femeile, de ce nu sunt articole despre asta scrise de femei, de ce nu vorbesc influenkerițele, de ce nu blogherițele, de ce, de ce, de ce?

A spus cineva mai bine decât mine, dar nu mai știu exact cine: un bărbat cu o părere este doar un bărbat cu o părere, o femeie cu o părere e o proastă, curvă, criminală, nebună și feminizdă din aia 🙂 we are not the same.

întrebări interzise la interviurile de angajare

Mai în glumă, dar mai mult în serios, am listat în articolul acesta câteva lucruri care ar trebui să te pună pe gânduri într-un anunț de angajare.

Dar să zicem că ai găsit, în sfârșit, un anunț decent, te duci la interviu și….

Te surprinde angajatorul cu o serie de întrebări intruzive.

În cultura noastră e destul de comună ideea asta că angajatorul e un fel de Dumnezeu, care taie, spânzură și face numai ce vrea mușchiulețul lui.

Sigur. Dar totuși, nu are voie să îngrădească dreptul la muncă pe baza unor criterii care nu interferează cu abilitățile și cunoștințele necesare acelui post.

Din păcate, discriminările sunt foarte comune la interviurile de angajare, nu doar pentru că românii nu sunt conștienți de drepturile lor, dar și pentru că tipul acesta de discriminare e foarte dificil de dovedit dacă nu s-au scurs informațiile în scris, prin telefon sau nu există vreun martor. 

E bine să știi ce tipuri de discriminare există și ar trebui măcar să ridici o sprânceană când întrebările devin inconfortabile.

Despre ce nu e normal să ți se ceară informații la interviurile de angajare:

  • Vârstă, sex sau orientare sexuală.
  • Rasă, origine etnică, naționalitate.
  • Dizabilități, boli cronice necontagioase, infecție cu HIV/SIDA.
  • Alte caracteristici genetice cum sunt înălțimea și greutatea – excepție fiind câteva domenii, cum e Fashion sau orice muncă pentru care ai nevoie de forță fizică.
  • În discriminarea pe baza de sex, legea e scrisă abstract, dar include întrebările despre sarcină, numărul copiiilor sau planurile de viitor legate de familie, relații personale, intenția de căsătorie, vârsta de pensionare etc.
  • Orientare politică și convingeri religioase.
  • Situație financiară, averi, proprietăți etc.

 

Multe răspunsuri cu privire la aceste lucruri se pot intui sau afla direct din CV.

De ce nu e, totuși, normal să ți se ceară astfel de informații?

Simplu – e o infracțiune de abuz în serviciu, conform Codului Penal

Sunt întrebări ce țin de intimitate, viață personală și, cum spuneam, nu te împiedică să îți îndeplinești atribuțiile la locul de muncă. Sunt, deci, irelevante cât timp avem în vigoare legi care asigură egalitatea de șansă între sexe și care condamnă orice tip de discriminare. 

Așa că dacă primești întrebări intruzive și poți dovedi că ai fost discriminat/ă în baza lor, poți sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Mai multe despre lege aici. Codul muncii aici. Petiția CNCD aici.

P.S: Majoritatea oamenilor nu fac reclamații pentru că au impresia că sunt inutile, dar tocmai de asta sunt inutile, pentru că nu se depun suficiente cât să fie luate în serios. Reclamați orice problemă aveți, nu vă mai gândiți că merge și așa sau las’ că fac alții, pentru că nu fac. Faceți voi și îndemnați-i și pe alții să facă, unul azi, alți doi mâine, până când într-o zi, nu în viitorul apropiat, dar într-o zi, lucrurile o să înceapă să se miște. 

cafelutsa digitală (7)

Haiku:

the stars

have already opened

their autumn eyes

– Koyo

din nou despre falsa asta grijă pentru sănătate

Vreau să fac o mică completare la articolul despre sănătatea asta de care ne pasă foarte mult, motiv pentru care avem o casă de pariuri la fiecare colț de stradă, fumăm ca turcii și la 30 de ani majoritatea avem găuri în dinți la fel de mari ca fracturile de logică. 

Repet, nu îmi place fenomenul body positivity din foarte multe motive, am elaborat într-un comentariu de la articolul acela de ce.

Dar nu pot să nu observ că simpla existență a unei persoane grase în spațiul virtual e văzută ca promovare a obezității :)).

Oamenii efectiv se plâng…. că supraponderalii fac reclamă la articole sportive.

Buffnici se plangea… ca obezii se MIȘCĂ pe afară.

Oamenii sunt atât de toxici cu persoanele slabe/grase care merg la sală încât a trebuit să apară content de tipul lui Joey Swoll, care încearcă să facă o schimbare în gym culture – să învețe oamenii să se respecte și ajute între ei în loc să se poarte ca niște bully de clasa a 5-a.

George Buffnici povestea în podcast-ul lui Gojira cum se uita el de sus la o femeie de serviciu care mânca o merdenea și se întreba el de ce ai mânca o merdenea plină de făină și ulei ca persoană supraponderală, când ai putea mânca două felii de pâine cu salam?

Nu știu, George, poate pentru că merdeneaua e 1 leu și un sandviș cu salam, care nu e cu nimic mai sănătos, e peste 3? Zic și eu…

O țară în care obezitatea afectează mai mult de jumătate din populație e o țară săracă.

Să recomanzi mersul la sală, număratul caloriilor, mâncatul în funcție de valori nutriționale, alergatul și alte fițe și figuri unui om care probabil muncește mai mult de 10 ore pe zi arată o lipsă de empatie sinistră.

Am impresia că românii uită cât e salariul minim și ce e prin spitale când își imaginează că obezitatea vine doar din abundență și prea mult bine. 

Și ce mă dezgustă la oameni e, cum spuneam și în articolul trecut, că încearcă ei să re-branduiască răutatea asta gratuită în ajutor.

Încep să mușc dacă mai citesc o dată că e spre binele lor să le atragem atenția. Când prin a atrage atenția și a ajuta ei se referă, bineînțeles, la a cotcodăcii pe lângă ele ca niște soacre despre cât de rău e să fii obez/ă, de parcă ele n-ar simți pe pielea lor. Sau a da sfaturi absolut inutile de genul: trebuie să mănânci mai puțin și să faci mai mult sport. Sfaturi care nu le ating problemele reale pe care le au oamenii ăștia nici măcar așa, puțin, la suprafață.

Cotcodăcitul nu e ajutor.

Ajutor ar fi să-i plătești analizele, abonamentul la sală, nutriționistul, tratamentul psihiatric în caz că suferă de vreo tulburare de alimentație etc. Problemele de sănătate nu se rezumă la glandă.

Dar bineînțeles, dacă-i sugerezi vreunuia să ajute financiar, dintr-o dată motivează că nu mai e treaba lui de parcă a fost vreodată.

Obezitatea uneori își are rădăcinile în educație (papă, mămică, să plesnești de sănătate), uneori în traume care se las cu metode de coping, unii oameni nu reacționează bine la stres, alții au intoleranțe, foarte multe femei au PCOS sau boli rare, alții sunt doar gurmanzi și au metabolismul lent. Prea rar e vorba de lene. Nimeni nu mănâncă compulsiv de prea mult bine. Pentru că mâncatul compulsiv vine cu greață și vinovăție la pachet.

Și totuși, nu cred că body positivity e o mișcare utilă. Cred că are o parte din vină pentru atitudinea multora față de obezitate. Pentru o mișcare ce vrea să împrăștie sentimente pozitive, văd mult abuz din partea activiștilor care au ajuns să considere că orice persoană slăbuță, pasionată de fitness sau vegană e automat spălată pe creier de diet culture și vrea să atingă idealuri de frumusețe nerealiste. Asta transmite că nu sunt pozitivi cu toate tipurile de corp. Și bineînțeles că nu reuseșc decât să atragă mai multă stigmă persoanelor supraponderale și să pară o propagandă orice apariție a unei persoane mai corpolente în spațiu public.

Ca orice inițiativă, trebuie să existe și niște nebuni gălăgioși care să o tragă în jos, dar tot nu cred că asta înseamnă că obezii trebuie excluși de pe social media și izolați în munți până slăbesc.

Alt lucru pe care nu l-am înțeles niciodată la fenomenul ăsta e de ce trebuie să îți iubești corpul.

Nu zic să-ți fie indiferent, dar presiunea asta de a te iubi (la care aderă mai ales persoane care s-au urât toată viața) mi se pare o gimnastică extremă și cred că face parte din trendul ăsta de toxic positivity.

Un fel de a te forța să zâmbești când ești depresiv. 

Body neutrality mi se pare un concept mult mai sănătos.

Nu trebuie să fii total indiferent și deconectat de corpul tău, dar nici să faci eforturi disperate să te iubești când poate tot ce ai tu nevoie e să realizezi că ești om și să te accepți așa cum ești.

Și uneori e okay să accepți că nu te simți bine în pielea ta. 

Marea diferență dintre aceste două mișcări:

Body positivity susține că ești frumos/frumoasă oricum ai arăta. 

Body neutrality susține că nu contează dacă ești frumos sau frumoasă, persoana ta nu se rezumă la felul în care arăți, ești cum ești. 

Dacă extindem definiția frumuseții, la un moment dat nu o să mai însemne nimic, iar oamenii o să găsească alt mod de a se referi la persoanele cu trăsături care sunt atrăgătoare în general, pentru că simetria o să continue să existe și să atragă atenția și fără cuvântul ăsta. 

Problema nu e că există conceptul ăsta de frumusețe.

Problema e când îl lăsăm să ne definească și toată stima noastră de sine, sănătatea mintală și Universul se învârte în jurul felului în care arătăm. De parcă asta e tot ce suntem. O carcasă. Astea deja sunt tendințe narcisiste.

Cred că o cale de mijloc și o prezență mai redusă pe social media ar salva vieți.

Tl;dr – cea mai bună cale e mereu cea de mijloc, nu trebuie să abuzezi oameni care nu sunt ca tine, și ei au dreptul să existe, obezitatea e o problemă mai complexă decât pare, dacă nu ești dispus să investești financiar în ajutorul cuiva, vezi-ți de treaba ta.

3 idei (atipice) pentru insomniaci

Mai întâi trebuie specificat că nu am studii in domeniu, sunt doar nedormită de când mă știu, nu m-a ajutat până acum mare lucru (nu, nici pastilele), dar tot recomand mersul la medic oricui are probleme cu somnul.

Dacă ești ca mine și ai următoarele simptome…

  • adormi foarte greu oricât ai fi de relaxat
  • adormi foarte greu oricât ai fi de obosit
  • devii mai alert cu cât ești mai obosit 
  • nu poți dormi mai mult de 5-6 ore
  • nu prea îți e somn, în general

… poate o să te ajute ce o să zic eu aici.

Sfaturile pentru oameni normali le știm:

  • nu mânca seara seara
  • nu consuma după ora 15 băuturi stimulante
  • pune-te mereu în pat  la aceeași oră
  • nu sta cu ochii în ecrane seara
  • bea ceai de levănțică, tei, mușețel, sunătoare
  • scrie în jurnal înainte de culcare
  • blablabla 8-| 

Acum sfaturile mele atipice:

1.Nu citi seara…

Da, știu, seara e mai relaxant și mai ușor pentru majoritatea să învețe, să citească, să gândească. 

Dar până la urmă, cititul e un efort intelectual.

Pe unii efortul ăsta îi obosește și îi adoarme. Pe mine mă trezește și mă trimite cu gândul la tot felul de lucruri care nu ar trebui să mă intereseze la 1 noaptea. 

E suficient sa aud un cuvânt nou si sa-l caut in DEX – peste o oră mă găsești pe un site dubios, cu cele mai inutile informații despre pinguini africani ocupându-mi mintea. 

S-ar putea să fii ca mine și supraalimentarea cu informație să nu-ți facă bine.

2. Dormi când poți, nu când trebuie. 

Anul acesta am decis să nu mă mai forțez să fiu un om normal dacă eu nu sunt făcută să fiu un om normal.

Problema mea era că noaptea nu dormeam (uneori absolut deloc), iar ziua nu puteam recupera pentru că mă simțeam vinovată și mi se părea nenatural să văd lumină afară și eu să stau întinsă în pat.

Într-un final am decis că mai am doi neuroni în viață și am nevoie de ei.

Așa că acum… Mi-e somn? Mă pun în pat. Îmi vine să beau a 10-a cafea? Mă pun în pat. Nu am inspirație? Mă pun în pat.

De multe ori nu adorm, stau puțin cu ochii închiși și-mi revine energia. Alteori moțăi. Uneori, minune, adorm pentru o oră.

Nu știu de ce am trăit cu impresia că dacă dorm ziua sunt o leneșă, dar sunt mult mai productivă de când fac asta. 

3. Nu ai adormit în 20 minute? Ridică-te și fă ceva.

Pentru că dacă o să zaci prea mult acolo, o să începi să gândești și o să-ți înrăutățești starea.

Cele mai proaste nopți ale mele încep cu gândul ăsta: azi sigur o sa dorm!!! am făcut mișcare, nu am băut cafea, nu am exagerat cu zaharul, am băut ceai, m-am îndopat cu magneziu, gata, dorm.

Și atunci devin prea self-aware și am așteptări mari, mă apucă agitația, că de ce nu adorm odată??? Dacă mai calculez și câte ore am până-mi sună alarma, mă apucă toate spumele. 

Într-un Univers ideal, ar trebui să eat the frog. Pui capul pe pernă și nu te mai gândești la nimic. Negru. Nada.

Dar în realitate e imposibil să nu ai lucruri la care să te gândești, nu neapărat chestiuni negative și stresante. Dacă ești ca mine, e suficient să te entuziasmezi că mergi la Lidl a doua zi ca să ți se ducă tot somnul.

Ridică-te, mută mobilă prin casă, pictează pe pereți, fă yoga, ascultă sunete de ploaie pe YT, rezolvă task-uri pentru a doua zi – așa măcar scapi de vinovăția că ai stat degeaba 5 ore foindu-te în pat.

Pe mine asta mă ajută momentan și mi se pare că face mult sens.

Atunci când vezi că o problemă nu se rezolvă nici după ani și ani de încercat toate nebuniile posibile, e cazul să accepți că ai creierul construit diferit și trebuie să înveți să lucrezi cu ce ai, nu împotriva lui. 

Older posts →