Dorința de control a sultanului Imperiului Otoman a dus la ridicarea celei mai temute instituții.
În Tabir Saray se colectează, analizează și interpretează visele locuitorilor din Imperiu, iar din miile de vise arhivate, unele primesc o atenție deosebită pentru că au potențial să influențeze deciziile politice.
Aici îl plasează ca pion o familie puternică pe descendentul lor, Mark-Alem, un tânăr anxios, nesigur pe el, confuz, care e complet depășit de munca lui și e mereu pierdut pe holurile labirintice ale palatului. Dar care, datorită numelui său, urcă pe scara ierarhică până ajunge complet imersat în lumea viselor.
Ismail Kadare consideră Palatul viselor propriul lui infern și e evident de ce: e o lectură sufocantă, plină de mistere, de umbre și de amenințări, în care frica și paranoia crește odată cu puterea lui Mark-Alem.
Palatul viselor amintește de labirintul lui Borges, e fără scăpare cum e Castelul lui Kafka și deși e destul de evident o critică a regimurilor totalitare, nu-ți dă nicio clipă senzația că poți să-ți imaginezi ce se află cu adevărat în spatele acestei organizații misterioase.
Frica? Cenzura? Să fie aceste vise o metaforă pentru creativitatea artistică? 😀
Ironic, Palatul viselor a fost interzis în anii 1980 de regimul comunist albanez și lui Ismail i s-a ridicat dreptul de a mai publica pe o perioadă de 10 ani. Ca să înțelegeți câtă putere poate să aibă un infern mic, de doar 200 de pagini 😀
“Poate că somnul și moartea sunt același lucru.”
