Faptele sunt mai importante decât vorbele, dar trebuie totuși să fii atent la ce spun oamenii despre ei. În general nu mulți oameni sunt conștienți de calitățile lor și se subestimează constant, în special când e vorba de lucruri la care excelează, așa că cei care fac bravadă și pun foarte mult accent pe o calitate pe care zic ei că ar avea-o, ar trebui să te pună pe gânduri. Oamenii care vorbesc mult despre ei au deasupra capului un red flag mai mare decât steagul Chinei. O calitate când o ai, e vizibilă, uneori nici nu ești conștient/ă de ea, nu trebuie convingi pe nimeni că o ai. Nu repeți obsesiv că tu ești un om bun, sincer sau empatic decât dacă încerci să te convingi și pe tine că e așa.
Depresiile, anxietățile, tendințele hikikomorice s-au înmulțit in ultimii ani pentru că suntem prea self-aware. Suntem prea conștienți de lumea în care trăim. Pe vremea lui Shakespeare când erai trădat, scriai o carte dramatica despre cat de neconceput a fost gestul acelui prieten. Acum planează ideea astă că lumea e un loc periculos, majoritatea oamenilor sunt șerpi plini de secrete mizerabile, toți suntem bolnavi mintali etc. Înainte nu erai conectat la toate problemele lumii și munceai non-stop, nu aveai timp să te analizezi sau să fii la curent cu totul.
Nimeni nu-ți datorează nimic e expresia preferată a imbecililor.
Și e trist că o văd îndreptată cel mai des spre persoane vulnerabile ce tocmai au ieșit din relații abuzive.
Persoană: nu vreau să vorbesc despre x pentru că m-a abuzat.
Persoană cu 2 neuroni și ăia călcați de tren: e, asta e, ce dacă, nimeni nu îți datorează nimic.
Dacă nici în relații, unde practic îți iei un angajament față de altă persoană, nu datorezi nimic, putem să dăm foc tuturor campaniilor de binefacere pentru că nu au niciun sens. Dacă persoana cea mai apropiată din viața ta nu-ți datorează minimul de respect, străinii nu-ți datorează niciun scuipat. Bullying? Nimeni nu-ți datorează nimic. Revenge porn? Nimeni nu-ți datorează nimic.
Lumea nu o să fie niciodată un loc mai bun dacă preluăm papaglicește textele tuturor imbecililor care suferă de individualism canceros și vor să se sustragă de la orice formă de asumare a responsabilităților și a eșecului. De fapt, ne datorăm destul de multe că nu trăim singuri printre copaci.
Nici măcar recunoștința nu e bună în exces. Ca orice alt lucru de pe pământ, și recunoștința poate avea capcanele ei. O văd des în oameni care acceptă să stea în situații mizerabile, abuzive, jenante pentru că se putea mai rău.
E mutălău, prost, nu muncește, dar nu mă bate, deci e un băiat bun.
Șeful mă hărțuiește, mă muncește ca pe-un animal, dar măcar îmi dă un loc de muncă.
Am depresie, dar măcar nu am cancer.
Orice situație abuzivă trebuie oprită din fașă și nicio problemă nu trebuie minimizată dacă îți afectează viața.
Aici o să mă repet: social media e ok, oamenii nu sunt. Nu poți da vina pe social media pentru că nu ai tu disciplină și-ți pierzi orele dând scroll, că ai tu obiceiul de a te compara cu alții sau că ești un om de căcat. Orice rețea socială e doar un spațiu în care pui poze, scrii gânduri și nu vine la pachet cu instrucțiuni de genul: zâmbește fals, scrie amenințări cu moartea persoanelor care nu gândesc ca tine și pierde-ți viața aici. Sigur, ne influențează în multe moduri, dar cred că atunci când dăm vina doar pe social media pentru problemele pe care le avem, ne căutăm scuze și ne îndepărtăm de conversația reală pe care ar trebui s-o avem despre asta.
Nu faci nimic în viață fără alți oameni. Ne place să fim autosuficienți și să credem că suntem dumnezei și că putem trece peste orice singuri, dar adevărul e că oricât de introvertit, schizoid sau cât de evitant e comportamentul tău – ai nevoie de alți oameni pentru a clădi orice.
Nu înțeleg de ce este 18 vârsta la care ne primim drepturile de adulți (condusul, votatul, etc), nu mi se pare că avem o cultură de așa natură încât la vârsta asta să avem vreun fel de maturitate rațională sau emoțională. Englezii au dreptate.
Cred că întrebarea când faci și tu un copil? s-ar rări dramatic dacă toată lumea ar răspunde cu nu știu, am pierdut 3 sarcini.
Dacă am spune tot ce gândim, ar fi numai războaie. Știți oamenii ăștia care se zvârcolesc în încercarea de a explica cât de scârbiți sunt de minciună de câte ori au ocazia? Sunt cei mai mincinoși dintre toți. Oamenii te judeca, te arată cu degetul, dar nu îți spun în față aproape niciodată că ești prost. Oamenii își zâmbesc fals între ei, se pupă în fund reciproc și tot se iscă conflicte. Cei care spun că preferă un adevăr dureros decât o minciună frumoasă, nu au cunoscut încă un om cu adevărat sincer.
Exercițiu de imaginație: trăiești într-o lume în care nu mai există minciună, profesorii îți spun din prima zi de facultate că ai ajuns acolo printr-o minune și nu o să te ajute diploma niciodată, șeful îți spune că ești incapabil de câte ori îl deranjezi, copilului tău i se spune la grădiniță că dinozaurul pe care l-a desenat arată ca un papagal storcit pe asfalt. Frumos, nu? Nu, e sinistru. Oamenii sunt de căcat. Lăsați-i să fie mai puțin de căcat măcar în aparență că altfel ne-am mânca de vii între noi. Nu suntem construiți să suportăm sinceritatea. Sinceritatea e importantă doar în relațiile apropiate.
E mare lucru să poți fi sincer față de tine. Să poți să te uiți în oglindă și să-ți recunoști defectele, greșelile, vulnerabilitățile și să nu suferi de paranoia 🙂
Dintre toate defectele pe care le am, bunul simț mi-a pus cele mai multe piedici.
Nimeni nu merită faimă.