Am avut minunată greață de a asculta o mamă certându-și copilul pe stradă că trebuie să învețe, să ia note mari, să nu o mai facă de râs, că ce notă e aia 8? Copilul răspundea cu jumătate de gură că a învățat și am avut un flashback.
Eu am fost o elevă mediocră. În autosuficiența mea de copil care citea prea mult și a cărei tată se uita la documentare zilnic, mi se părea că nu auzeam nimic nou la școală, totul îmi suna cunoscut, deci neinteresant, nu îmi stârnea nimic curiozitatea cu toate că nu știam nimic în profunzime. Școala era un deja-vú. Așa că nu mi-a păsat niciodată de note și nici ai mei nu m-au bătut la cap cu asta – ba chiar erau îngrijorați că citesc de bună voie și mă trimiteau mereu afară cu copii, dar erau fericiți că singurele lucruri pe care le auzeau despre mine la ședințe erau că sunt mereu plictisită și că am talent la scris, dar nu fac pasul acela de a toci ca un animal și iau note pe improvizație.
Totuși, ca orice elevă mediocră, o dată pe an mă apuca pe mine motivația pe la 3 noaptea de-mi venea să-mi dau lumea peste cap și să fac chestia aia super plictisitoare, adică să învăț.
Bineînțeles că a doua zi mă duceam la școală, mă plictiseam, adormeam pe acolo și îmi treceau toate.
Dar într-un an, în sfarsit, m-am motivat pe bune.
Am zis gata, cărțile mele sunt inutile, mai bine învăț la materia X.
Și chiar mi-am dat interesul. Chiar am renunțat la caietul universal, mi-am făcut caiet special. Am luat notițe colorate. Mi-am înregistrat lecțiile.
Până când mi-am dat seama că indiferent cât de identic arăta testul meu cu al colegei de 10, al meu era mereu notat diferit. Că acea colegă de 10 făcea jumătate din teste praf și, deși eu scriam tot, tot ea era cea care lua zece și eu rămâneam la nota 7, pentru că ei i se găseau mereu scuze (sigur a fost doar obosită, sigur acolo doar a fost neatentă și ea de fapt știe, hai să nu-i stricăm media, hai să-i mai dăm o sutime aici, o sutime acolo și hop, nota 10). Până când am văzut că nici colegii care făceau meditații la anumite materii nu evoluau în note mai mult de câteva sutimi cât să treacă clasa, chiar dacă raspundeau mereu și profesorii erau uimiți că învață. Făceam meditații la mate cu o colegă, în testele profesoarei de meditații ajunsese să ia note de 7-8, în școală nu trecea de 4-5.
Și am decis că niciun efort nu contează dacă ești știut drept elevul-de-nota-x și că e cam târziu să-mi schimb școala, să o iau de la zero și probabil profesorii de la școala următoare m-ar pune tot în categoria respectivă din cauza notelor pe care le aveam deja.
Ăsta a fost singurul moment din școală în care m-am simțit neputincioasă.
Pentru ca profesorii își făcuseră o părere despre mine.
Pentru ca în mintea lor era o ierarhie între elevi, sincer, mai mult făcută după gradul de pupincurism din pauze că la ore dormeam toți.
Gândindu-mă la profesorii mei, urmărind alți profesori pe rețele sociale și observând cât de dobitoci sunt, în general, mi-e greu să cred că mai mult de 1% din ei au vreo metodă științifică și obiectivă de a nota elevii. Notele lor sunt, practic, niște păreri subiective.
Și asta s-a văzut și la bac. Elevi de 10 au luat 6, elevi de 5 au luat 8, cel puțin în anul meu notele au fost alandala. Colegei de 5 la mate i s-a făcut dreptate la bac și a avut nota mare. Alta colegă a aruncat cu banca prin clasa când a văzut nota 6 pe o lucrare pentru care o închisese mă-sa în camera câte 8 ore pe zi să învețe pe lângă meditații în timp ce ii cădea parul cu pumnul. Ah, da, asta după ce a leșinat în timpul unui examen. Un coleg plimbat toată ziua la olimpiade pentru abilitățile lui extraordinare de a vorbi mult prost și a gadila unde trebuie a luat 6.
Așa că mi se pare incredibil că părinții încă au discursul acesta obosit despre note. Nu învățăm deloc din greșeli? Se vorbește de ani de zile despre cât de nocive sunt așteptările exagerate de la copii legate de note și cât de irelevante sunt.
Gândindu-mă la foștii mei colegi, sunt sigură că relația multora cu școala s-ar fi schimbat dramatic dacă notele ar fi fost tratate ca niște exerciții de ambiție și instrumente de evaluare, nu ca niște sentințe.
Dacă notele ar fi fost văzute ca niște repere temporare, nu doar o sursă de stres și anxietate.
Dacă s-ar fi pus mai mult accentul pe critică detaliată și contructivă, nu pe medie.
Anul acesta am văzut copii plângând cu muci pe social media de stres în legătură cu bacalaureatul și asta doar din cauza faptului că ei nu își cunosc nivelul real de cunoștințe. Inconștient ei sunt nesiguri pe ei și știu că notele profesorilor nu au nicio valoare. Și subiectivitatea exagerată se vede inclusiv prin frica de a depune contestații ca să “nu le scadă prea mult”, deși consultând baremul mulți știau că au făcut mai bine de atât.
E absurd să măsori inteligența sau potențialul cuiva printr-un sistem atât de subiectiv și nedrept. Sistemul bazat pe note și competiție e depășit, este prea rigid și copleșitor, și nici măcar nu e asta cea mai mare problemă a învățământului în Romania – problema veșnică despre care o să vorbesc până o să mor sunt profesorii fără vocație. Profesorii cu vocație fac rai din ce au, dar cei fără distrug generații.