Nu îmi consider cititorii niște tontălăi cărora trebuie să le explic de ce avortul e un drept fundamental, dar în ultima lună, am văzut atâtea comentarii de tipul: de ce nu scriu femeile despre asta pe blogurile lor? încât am zis e timpul să-mi fac datoria de cetățeancă.
Mai ales când am văzut că cei mai vocali (și evident, contra) sunt bărbații.
Pentru un bărbat e ușor să aibă păreri despre avort. Nu-l afectează cu absolut nimic. Dacă mai are și boală pe femei, să turbeze pe subiectul ăsta e ca o oră de terapie pentru el.
Nici legea, nici știința, nici măcar Biblia nu consideră fătul o persoană până nu respiră singur pentru prima dată și, totuși, treaba e reglementată în așa fel încât să se poată efectua mult mai repede. Majoritatea avorturilor se fac prin săptămâna 6, cel mai târziu avort se poate face în săptămâna 14, iar până în săptămâna 24 se poate face în cazurile grave, ca să se evite orice suferință a fătului și să nu pună în pericol sănătatea mamei.
Lucrurile sunt bine așa cum sunt și orice modificare adusă legii ne-ar trimite ani lumină în trecut, doar că într-unul întunecos.
Nu vrem să regresăm, să ajungem ca polonezii sau, mai rău, talibanii (deși foarte mulți nu sunt departe ca mentalitate).
Totuși, uneori e bine că argumentele astea, absolut cre(ș)tine, există. Ne fac să ne amintim cât de absurd e trecutul și, pentru prima dată pe acest pământ, să nu repetăm o istorie.
Toată lumea știe despre ce e vorba, nu o să mă repet, dar esențialul este acesta:
Femeile cu resurse materiale o să-și permită mereu avorturi, indiferent ce legi există în vigoare.
Când aplauzi că se interzice avortul, nu țintești chiar în femeile alea eliberate sexual, care ai tu impresia că folosesc avortul ca metodă contraceptivă, care sunt și așa puține într-o țară creștină. Te cufurești pe categoriile vulnerabile. Pe copile și femei abuzate, pe femei sărace și needucate, pe femei cu probleme de sănătate a căror viață depinde de avortul ăla și așa mai departe.
Sarcina a ajuns romantizată când pentru foarte multe femei e un chin și o depresie lungă, nu doar niște kilograme în plus și grețulică.
Chiar dacă suntem în 2022, încă există destule complicații și condiții care duc la moartea mamei sau a fătului.
Așa că pentru mine, să obligi o fetiță sau o femeie să ducă o sarcină nedorită până la capăt e un gest psihopatic.
Despre pro-viață
Îți dai seama cât de manipulatoare e o mișcare când se asociază cu niște cuvinte foarte nobile din start, cum e viața. Ce frumos sună, nu? În teorie….
În practică, poți să observi cât de multă legătură au cu viața când un embrion e mai important și se vrea ca acesta să aibă mai multe drepturi decât persoane care deja au o viață, un trecut, amintiri, oameni care-i iubesc și/sau traume.
Pro-viață e un titlu laș și mincinos pentru o mișcare care e doar anti-avort și pro-viol.
Încă nu m-am uitat la dezbaterea de la TVR despre avort, dar mi-a ajuns la urechi perla lui Mike Neamțu cu cele 30 milioane de avorturi ale româncelor de la Revoluție încoace și atât vreau să zic că asta arată foarte clar cum operează ei: șobolănește.
Ei știu că majoritatea oamenilor nu sunt în stare să facă calcule matematice ca să își dea seama dacă e măcar posibil așa ceva, sunt impresionați de cuvinte care nu știu ce înseamnă și de cifre imense, așa că profită de asta la maximum, ca niște manipulatori ce sunt. Când în realitate…
Avorturile la cerere nu reprezintă nici măcar jumătate din avorturile care se fac și sunt destul de greu de accesat, chiar dacă sunt legale.
Nu poți susține că îți pasă de viață, când avem peste 150.000 de copii care se duc la culcare flămânzi și asta doar după un raport făcut în mediul rural acum trei ani de Salvați Copiii, cine știe câți or fi în realitate și câți vor fi în următorul an, având în vedere că banii noștri nu mai valorează nimic.
Nu poți susține că îți pasă de viață când suntem pe primele locuri în Europa la mortalitate infantilă și mortalitatea în rândul copiilor, mame minore și trafic de persoane.
Nu poți susține că îți pasă de mamă sau de copil când niciodată nu susții introducerea pensiei alimentare din prima săptămână de la concepție.
Nu mai zic de orfelinate… și orfani, pe care se pare că nu poate nimeni să-i vadă ca pe niște posibile genii, cum văd avortonii, deși dacă-i asculți, argumentul ”există orfelinate” este unul dintre cele mai frecvente când întrebi ce-i de făcut cu un copil rezultat dintr-o traumă.
Nu poți susține că îți pasă de viață când noi avem probleme reale aici, dar stăm să facem gargară pe o situație prin care deja am trecut și am văzut efectele devastatoare. Pe-ni-bil.
Pro-life nu dau doi bani pe bunăstarea cuiva, și ce e ironic – acești oameni sunt aceeași care se opun educației sexuale și îi văd mergând atât de departe încât să își dorească interzicerea anticoncepționalelor.
Despre pro-choice.
Nu trebuie să fii de acord cu avortul, să ai o părere excelentă despre el, să-l ridici în slăvi și să faci zece avorturi la viața ta ca să înțelegi și să accepți că uneori situația o cere.
Nicio femeie nu își dorește să ajungă în situația de a face o alegere atât de dificilă. Nici. Una. Și când pro-viol insistă că avortul e o traumă, tocmai asta ar trebui să-i facă să înțeleagă cam cât de disperată e situația dacă femeia a ajuns în punctul de a-și asuma acea traumă.
Evident că este o traumă. Dar o sarcină grea poate fi una. Și experiența nașterii poate fi una. Și un copil nedorit poate fi una. Și o copilărie în care te simți nedorit poate fi una. Și o copilărie în orfelinat e una. Etc.
Dacă într-adevăr există femei pentru care avortul a devenit o metodă de contracepție, asta e o problemă socială, ține de educație sau sănătate mintală, iar pentru 2-3 astfel de persoane nu poți pune pune în pericol atâtea vieți.
Culmea, femeile astea, care se presupune că există și fac avorturi pe bandă rulantă, sunt văzute drept nebune, curve, proaste, iresponsabile, incapabile, dar cumva, ele trebuie să nască.
De ce ai vrea ca o nebună să crească copii într-o lume în care oamenii își abuzează până și copiii pe care și-i iau dorit?
Unei persoane cu probleme mintale atât de grave nu i-ar păsa niciodată de vreo lege oricum.
N-am văzut o mișcare mai ilogică decât pro-life în viața mea.
Totuși, cel mai penibil argument rămâne ăsta: imaginează-ți că mama ta făcea avort…
Cioranul din mine e încântat de ideea asta, dar în realitate nu m-ar fi afectat absolut deloc. Nu înțeleg ce răspunsuri își imaginează că pot primi. Aș plânge pe un nor, uitându-mă la apus în fiecare seară cu noul prietenul meu, Cupidon… în palma lui, că-s mic.
Mi se pare mult mai dureros să crești cu ideea că s-ar fi dorit un avort, dar i-a fost interzis și a rămas așa, cu tine pe cap, și că până și oamenii care au militat pentru viața ta mizerabilă te consideră o consecință, nu un copil care ar fi meritat o familie normală.
Nu o să mă apuc să mă leg de fiecare idee din ambele tabere că aș scrie o carte aici și nu are rost. Dar nu știu dacă ați observat, când vine vorba de pro-choice se poate face o listă interminabilă de argumente, bazate pe istorie și fapte, în timp ce (aproape) singurul argument pro-life e că în embrionul ăla există o viață. O viață bună, o viață rea, o povară, o traumă, nu mai contează, să vină, îl trântim noi și abuzăm pe undeva, doar să fie.
Cred că și ei își dau seama cât de ipocrită e cauza lor pentru că nu există niciun argument anti-avort care să nu fie bazat pe falsă morala creștină, statistici false și conspirații.
Falsă morală pentru că în Biblie nu există cuvântul avort, Adam a devenit om când a respirat prin nări pentru prima dată și există destule pasaje în care viața mamei a fost pusă înaintea copiilor.
Și chiar dacă ar fi vorba de așa ceva în Biblie, credința ar trebui să fie ceva intim. Mai intim decât sexul. Decizia de a avorta sau nu trebuie să aibă loc decât între femeie, un psiholog acreditat și un cadru medical. Nu familie, nu biserică, nu stat. Nu bărbați care nu știu unde e clitorisul, dar îți explică ție cum se smulg mânuțele avortonilor cu cleștele. Bolboroselile bazate pe credințe și deliruri personale nu ar trebui să aibă nicio greutate în deciziile altei persoane într-un stat democratic.
Din fericire, ultimele reacții pe care le-am văzut în scandalurile recente m-au uimit, în sensul bun, așa că sper că suntem departe de orice demență talibană.
Dar ca să răspund și la întrebarile: de ce nu scriu femeile, de ce nu sunt articole despre asta scrise de femei, de ce nu vorbesc influenkerițele, de ce nu blogherițele, de ce, de ce, de ce?
A spus cineva mai bine decât mine, dar nu mai știu exact cine: un bărbat cu o părere este doar un bărbat cu o părere, o femeie cu o părere e o proastă, curvă, criminală, nebună și feminizdă din aia 🙂 we are not the same.
Last edit: 17 septembrie 2022