Vreau să fac o mică completare la articolul despre sănătatea asta de care ne pasă foarte mult, motiv pentru care avem o casă de pariuri la fiecare colț de stradă, fumăm ca turcii și la 30 de ani majoritatea avem găuri în dinți la fel de mari ca fracturile de logică.
Repet, nu îmi place fenomenul body positivity din foarte multe motive, am elaborat într-un comentariu de la articolul acela de ce.
Dar nu pot să nu observ că simpla existență a unei persoane grase în spațiul virtual e văzută ca promovare a obezității :)).
Oamenii efectiv se plâng…. că supraponderalii fac reclamă la articole sportive.
Buffnici se plangea… ca obezii se MIȘCĂ pe afară.
Oamenii sunt atât de toxici cu persoanele slabe/grase care merg la sală încât a trebuit să apară content de tipul lui Joey Swoll, care încearcă să facă o schimbare în gym culture – să învețe oamenii să se respecte și ajute între ei în loc să se poarte ca niște bully de clasa a 5-a.
George Buffnici povestea în podcast-ul lui Gojira cum se uita el de sus la o femeie de serviciu care mânca o merdenea și se întreba el de ce ai mânca o merdenea plină de făină și ulei ca persoană supraponderală, când ai putea mânca două felii de pâine cu salam?
Nu știu, George, poate pentru că merdeneaua e 1 leu și un sandviș cu salam, care nu e cu nimic mai sănătos, e peste 3? Zic și eu…
O țară în care obezitatea afectează mai mult de jumătate din populație e o țară săracă.
Să recomanzi mersul la sală, număratul caloriilor, mâncatul în funcție de valori nutriționale, alergatul și alte fițe și figuri unui om care probabil muncește mai mult de 10 ore pe zi arată o lipsă de empatie sinistră.
Am impresia că românii uită cât e salariul minim și ce e prin spitale când își imaginează că obezitatea vine doar din abundență și prea mult bine.
Și ce mă dezgustă la oameni e, cum spuneam și în articolul trecut, că încearcă ei să re-branduiască răutatea asta gratuită în ajutor.
Încep să mușc dacă mai citesc o dată că e spre binele lor să le atragem atenția. Când prin a atrage atenția și a ajuta ei se referă, bineînțeles, la a cotcodăcii pe lângă ele ca niște soacre despre cât de rău e să fii obez/ă, de parcă ele n-ar simți pe pielea lor. Sau a da sfaturi absolut inutile de genul: trebuie să mănânci mai puțin și să faci mai mult sport. Sfaturi care nu le ating problemele reale pe care le au oamenii ăștia nici măcar așa, puțin, la suprafață.
Cotcodăcitul nu e ajutor.
Ajutor ar fi să-i plătești analizele, abonamentul la sală, nutriționistul, tratamentul psihiatric în caz că suferă de vreo tulburare de alimentație etc. Problemele de sănătate nu se rezumă la glandă.
Dar bineînțeles, dacă-i sugerezi vreunuia să ajute financiar, dintr-o dată motivează că nu mai e treaba lui de parcă a fost vreodată.
Obezitatea uneori își are rădăcinile în educație (papă, mămică, să plesnești de sănătate), uneori în traume care se las cu metode de coping, unii oameni nu reacționează bine la stres, alții au intoleranțe, foarte multe femei au PCOS sau boli rare, alții sunt doar gurmanzi și au metabolismul lent. Prea rar e vorba de lene. Nimeni nu mănâncă compulsiv de prea mult bine. Pentru că mâncatul compulsiv vine cu greață și vinovăție la pachet.
Și totuși, nu cred că body positivity e o mișcare utilă. Cred că are o parte din vină pentru atitudinea multora față de obezitate. Pentru o mișcare ce vrea să împrăștie sentimente pozitive, văd mult abuz din partea activiștilor care au ajuns să considere că orice persoană slăbuță, pasionată de fitness sau vegană e automat spălată pe creier de diet culture și vrea să atingă idealuri de frumusețe nerealiste. Asta transmite că nu sunt pozitivi cu toate tipurile de corp. Și bineînțeles că nu reuseșc decât să atragă mai multă stigmă persoanelor supraponderale și să pară o propagandă orice apariție a unei persoane mai corpolente în spațiu public.
Ca orice inițiativă, trebuie să existe și niște nebuni gălăgioși care să o tragă în jos, dar tot nu cred că asta înseamnă că obezii trebuie excluși de pe social media și izolați în munți până slăbesc.
Alt lucru pe care nu l-am înțeles niciodată la fenomenul ăsta e de ce trebuie să îți iubești corpul.
Nu zic să-ți fie indiferent, dar presiunea asta de a te iubi (la care aderă mai ales persoane care s-au urât toată viața) mi se pare o gimnastică extremă și cred că face parte din trendul ăsta de toxic positivity.
Un fel de a te forța să zâmbești când ești depresiv.
Body neutrality mi se pare un concept mult mai sănătos.
Nu trebuie să fii total indiferent și deconectat de corpul tău, dar nici să faci eforturi disperate să te iubești când poate tot ce ai tu nevoie e să realizezi că ești om și să te accepți așa cum ești.
Și uneori e okay să accepți că nu te simți bine în pielea ta.
Marea diferență dintre aceste două mișcări:
Body positivity susține că ești frumos/frumoasă oricum ai arăta.
Body neutrality susține că nu contează dacă ești frumos sau frumoasă, persoana ta nu se rezumă la felul în care arăți, ești cum ești.
Dacă extindem definiția frumuseții, la un moment dat nu o să mai însemne nimic, iar oamenii o să găsească alt mod de a se referi la persoanele cu trăsături care sunt atrăgătoare în general, pentru că simetria o să continue să existe și să atragă atenția și fără cuvântul ăsta.
Problema nu e că există conceptul ăsta de frumusețe.
Problema e când îl lăsăm să ne definească și toată stima noastră de sine, sănătatea mintală și Universul se învârte în jurul felului în care arătăm. De parcă asta e tot ce suntem. O carcasă. Astea deja sunt tendințe narcisiste.
Cred că o cale de mijloc și o prezență mai redusă pe social media ar salva vieți.
Tl;dr – cea mai bună cale e mereu cea de mijloc, nu trebuie să abuzezi oameni care nu sunt ca tine, și ei au dreptul să existe, obezitatea e o problemă mai complexă decât pare, dacă nu ești dispus să investești financiar în ajutorul cuiva, vezi-ți de treaba ta.