M-am uitat și eu la Insula Iubirii anul acesta.
Nu rezonez deloc cu intelectualii care au răsărit zilele acestea să ne spună că de asta suntem unde suntem ca nație și vine apocalipsa – formatul există în peste 20 de țări și e lider de audiență peste tot.
Eu înțeleg divertismentul și cred că toți avem nevoie de repaos. E emisiunea perfectă să-ți amorțească câteva ore creierul după o zi grea la muncă. E scuza perfectă să faci un efort și să te vezi mai des cu prietenii ăia cu care amâni revederea de jumătate de an.
Oamenii au nevoie de sentimentul de apartenență, lucruri pe care le așteaptă cu nerăbdare și să aibă despre ce să discute cu ardoare.
E ca atunci cand un serial e foarte popular – cred, nu știu, nu mă uit la seriale.
Nu prea înțeleg deranjul oamenilor pe tema existenței emisiunii – sunt altele mai sinistre, cum e Capatos.
Pentru mine emisiunea asta a fost un reality check. Prea stau în bula mea de oameni liniștiți, care nici măcar nu fumează. Să văd oameni atât de politicoși și articulați (cum e Eric, de exemplu), iar apoi să aflu că în viața reală sunt escorte, mă face să-mi pun multe întrebări.
Cel mai mult mi-a plăcut că emisiunea a pornit multe discuții utile despre narcisism, care-s foarte necesare în România.
Dar postarea asta…
Și postarea ca postarea, dar comentariile…
Prea ne place să exagerăm. De ambele părți. Dacă-mi displace ceva profund la români e lipsa asta de nuanță în discurs. E fie alb, fie negru, nu există tonuri de gri, direct o extremă sau alta, o etichetă sau alta. Ești deștept sau prost, cocalar incult sau direct înger pe pământ.
Personajul Marcel a fost simpatic uneori cu aerul lui de Celentano și replicile neașteptate, dar comportamentul lui față de Maria a fost un love-bombing agresiv, un teatru extraordinar, care în realitate distruge vieți.
Și de asta sper sa mai existe 15 sezoane din Insula Iubirii.
Avem nevoie de cât mai multe discuții despre relații. Când e interes real și când e interes meschin, când e vulnerabilitate și când e șantaj emoțional, când e destul de grav ca sa pleci. Pentru că nu suntem campioni la violență domestică și trafic de persoane degeaba.
Și pentru că e grav ca dintr-o poveste banală de viață sa ajungem sa infantilizăm un adult în toată firea, să-i găsim scuze pentru comportamente toxice, să formăm relații parasociale cu el și să-i scriem elegii.
Traumele îi pot explica comportamentul, dar nu-l justifică.
Cat despre intelectuali, știu ca oamenii caută mereu motive puerile pentru care să se simtă superiori și diferiți față de alții, dar ar fi mult mai credibili dacă nu ar fi agramați.
N-o să mă prefac niciodată că nu am auzit de Insula Iubirii ca să mi se valideze inteligența. Mai ales când nimic nu mi se pare mai jos pe scara IQ decât gândirea alb-negru.