cărți abandonate

Există o categorie de cititori care afirmă sus și tare că ei nu au abandonat o carte niciodată și asta e mândria lor în viață. 

Când aud că cineva are ambiții atât de prostești, parcă mă văd pe mine acum 4 ani înainte să scriu articolul acesta

Adevărul e că mereu am abandonat cărți. Singurul lucru care s-a schimbat în ultimii ani e că nu mă mai stresez din cauza asta. 

Ca să pot abandona cărți fără să mă simt vinovată, a trebuit să scap de ideea asta cum că orice carte merită citită și să-mi dau seama că viața e scurtă (no shit, sherlock).

Oricât de pasionat ai fi de literatură, la un moment dat nu mai ai timp pentru cărți proaste și încerci să te organizezi în așa fel încât timpul pe care îl aloci cititului să nu fie o corvoadă. 

Există multe motive pentru care abandonez cărți. De obicei îmi dau seama de la bun început că nu o să termin o carte, dar îi mai dau o șansă și citesc acolo câteva pagini, cât să mă asigur că într-adevăr îmi displace, mă plictisește, mă enervează sau mi-e indiferentă și nu are rost să-mi mai pierd timpul cu ea.

Alteori se ajunge, din senin, la unul din subiectele la care am dezvoltat intoleranță (cum ar fi incestul, violurile, psihopații și lipsa lor de empatie, i don’t need this shit, sunt unele subiecte de care mi s-a acrit).

Uneori intru pe un grup pe Facebook, caut o carte, să văd dacă le-a creat și altora dificultăți și văd un comentariu ca ăsta: ah, autorul acela trebuie neapărat citit!!!

Un fel de-a spune: ce citior ești tu, dacă n-ai citit autorul ăla? ești fătălău?

Majoritatea oamenilor nu citesc nici măcar o carte pe an, eu de ce trebuie să citesc anumiți autori? Vezi-ți de treabă!

Cititul e un privilegiu, am mai zis. Și nu suport oamenii care fac din orice hobby un alt mod de a pune presiune pe ei sau pe alții. Pot să trăiesc și fără să citesc Marquez, Sade sau Joyce. Mă descurc și fără să înțeleg poezia postmodernistă. Pot să învăț destule și din cărțile pe care le abandonez.

Am un raft dedicat cărților abandonate pe goodreads, dar nu este complet. Câteva exemple:

Zenobia, Gellu Naum

Copii de aruncat, Ryu Murakami

Zei americani, Neil Gaiman

Femei singure, Cesare Pavese

Spre far, Virginia Woolf

Primăvara neagră, Henry Miller

Noaptea de sânziene, Mircea Eliade

Cine a trecut prin lecturile astea poate să intuiască destul de rapid de ce le-am abandonat. Poate o să mă întorc cândva la ele, poate nu. Poate o să citesc alte cărți de acești autori și o să-mi placă.

În orice caz, prefer să am o listă interminabilă de cărți abandonate decât zeci de cărți de o steluță.

Așadar, părerea mea este că e okay să abandonezi cărți, e okay să nu-ți placă autorul acela iubit de toată lumea, e okay să nu consideri că orice carte merită citită.

Nu se sfârșește lumea pentru că ai abandonat o carte. Chill.

chiar nu avem nevoie de nihilism în 2020

Mai ales în plină pandemie.

M-a aricit un status feisbuchist de-al domnului Mândruță, acesta despre noua lui revelație: toată viața dăm banii pe prostii, în loc să ne pregătim pentru sfârșitul lumii! 

Măi să fie, ăsta era scopul vieții mele și n-am știut eu, ăsta de a trăi în constantă teroare și a mă antrena pentru cele mai grele condiții de viață, deși eu trăiesc în aproape lux, dacă stau să-mi compar condițiile cu cele de la începutul secolului.

Acesta este postarea abominabilă:

Vreau și eu să comentez despre ce știu:

Cărți de self-improvement – toate

Sunt cărți, și cărți, nu poți pune eticheta pe toate. De multe ori cărțile de self-help sunt doar niște minciuni ambalate frumos, care le oferă oamenilor falsa impresie că sunt producitivi. 

Dar nu sunt inutile pentru că ar avea conținut prost, în afară de ideea asta că toți suntem speciali și putem ajunge oriunde visam fără să fim puțin realiști, majoritatea oamenilor nu sunt ajutați de cărțile astea pentru că nu pun în practică ceea ce învață. 

Și aș fi de acord că sunt toate inutile dacă n-aș avea în familie un exemplu viu, care a scăpat de depresie datorită faptul că s-a apucat de citit.

Putea să se apuce de băut, de droguri, de pariuri, sau să se pocăiască, dar a ales să citească, hai să aruncăm cu căcat în el! Ce om prost, nu? Să dea bani pe cărți inutile când putea să facă alte lucruri inutile, dar mai distructive. 

Mi se pare scârbos că tot îndreptăm degetul spre niște oameni care încearcă să-și creeze un viitor mai bun. Sau să se înțeleagă mai bine pe sine. Sau să-și rezolve anumite probleme. Așa cum știu ei, așa cum le e lor la îndemână. În același timp, îi judecăm și pe asistații sociali că nu fac nimic. Lor le zicem să mai citească o carte, nu le spunem și ce carte, dar nu de self-help în orice caz, niște Maestrul și Margareta le-ar trebui lor. 

Yoga – Meditație – Mindfulness 

Pentru orice persoană care își face păreri despre lucruri fără să se informeze înainte, pot părea niște practici nebunești.

Niște oameni circiți în poziții ciudate și alții care se gândesc la floricele. Nu e deloc așa.

Yoga este un exercițiu fizic, mai întâi de toate. Unul greu. Necesită foarte mult efort, echilibru, concentrare, răbdare, disciplină, constanță – dacă nu ai așa ceva sau dacă nu te chinui măcar să dezvolți abilitățile astea, nu o să poți practica niciodată acest sport. Adică, eu fac yoga de câțiva ani și încă mă chinui.

Cât despre meditație și mindfulness, sunt remediile cele mai bune pentru anxietate și raționalizare. Pentru a fi prezent, pentru cei mai mulți oameni trăiesc în trecut, printre traume și viitorul lor e controlat de frică.

Sunt printre puținele practici care au efecte vizibile asupra sănătății. Și sunt sigură că mulți nu o iau razna în situații dec criză tocmai din cauza că au descoperit aceste tehnici. 

Apropo, postarea începe cu ideea că ne irosim banii pe tâmpeniile astea. Eu una nu am dat un ban în viața mea pe yoga și meditație, există o grămadă de video-uri profesional realizate pe YouTube.

Escape rooms – Paintball – Jocuri video de strategie

Eu zic după muncă să ne relaxăm închizându-ne în pivniță, că altceva ce-i de făcut?

Sigur îți arde de un antrenament în stil de armată coreeană după o zi de muncă. Dacă ai și niște copii acasă, cred că numai la următoarea bombă nucleară te gândești nonstop. În weekend-uri ar trebui să lucrăm la buncăr. Prieteni? Într-o zi vine Apocalipsa și ție-ți arde să trăiești.

Emotional Intelligence training

Sincer, da, degeaba ești inteligent dacă ești lipsit de empatie ca ultimul psihopat sau dacă nu știi să-ți gestionezi emoțiile, că-i vorba de frustrări, decizii impulsive sau crize existențiale. Ați spune că oamenii deștepți știu deja să facă lucrurile astea, dar nu e așa, oamenii au defecte oricât de repede ar rezolva calcule matematice. 

Coaching – Leadership – Speech-uri

De acord, pe ăștia mi-aș antrena ciocanul de șnițele. Niște oportuniști, care doar repetă ce aud la rândul lor din alte surse și se poartă de parcă au pus coada la prună. 

Feng shui – Reiki – ce mai era pe acolo

Nu știu absolut nimic despre lucrurile astea, așa că nu o să-mi dau cu părerea 😉

Cel mai tare m-a amuzat răspunsul pe care i l-a dat unei fete care-i explica cum anumite lucruri de pe listă sunt utile: cu ce te ajută acum?

Cu ce te ajută și faptul că te-ai șters la fund ieri. Cu ce te ajută faptul că încă stai pe feisbuc și scrii statusuri. Nimic din ce am făcut toată viața nu mai are valoare. Pentru că nu ne mai folosesc în momentul acesta, chiar dacă ne-au ajutat în multe altele, nu? Super gândire. O frânghie nu vrei?

Și tocmai, cum spuneam mai sus, că ajută o anumită categorie de oameni să nu o ia razna ascultând știrile și să nu cumpere în mod obsesiv hârtie igienică.

Cred că zilele astea avem nevoie din partea vedetelor de campanii de informare, nu de nihilism. Asta e, nu am făcut școala în pădure cu ursul și nu suntem pregătiți pentru stări de urgență, nu toate lucrurile pe care le faci îți sunt utile în toate aspectele vieții. Sunt lucruri mult mai inutile pe care ne irosim banii, aberant că ne luăm tocmai de alea care au efect pozitiv, măcar minim, asupra unor oameni care le practică. 

Acum că mi-am spus oful, o să încerc să aflu dacă domnul Mândruță a angajat-o PR pe doamna Budeanu.

Pwp

spune-mi ce faci în timpul liber ca să-ți spun cine ești

Una dintre marile mele dileme în viață este: cum reușesc unii oameni să se plictisească?

Înțeleg plictisul în anumite contexte, care nu țin de tine. Înțeleg să te plictisești să stai în fund ore întregi și să asculți pe cineva vorbind. E obositor. Înțeleg să te plictisești așteptând la o coadă. Înțeleg să te plictisești de un lucru și să-l abandonezi. Sau în prezența anumitor oameni. Înțeleg rutina. Pentru că și eu sunt o persoană care se plictisește repede. Dar nu înțeleg cum poți să te plictisești în timpul tău liber? Acasă.

Acasă, unde faci ce vrei, în ce fel vrei, cu cine vrei.

Eu nu-mi amintesc ultima dată când am stat, pur și simplu, zile întregi și m-am plictisit. Mi se pare imposibil să mă plictisesc, cât timp există mereu ceva de făcut, citit și învățat în lumea asta.

Atenție, nu vorbesc despre apatie, ci despre plictiseala cauzată de lipsă de ocupație. Care cred că cuprinde mai mult tinerii, pentru că de la ei aud cel mai des cuvintele magice și este normal, doar ei au cel mai mult timp liber. Deși există studii din care reiese că plictiseala a ucis mai multe căsnicii decât conflictul.

Dacă m-aș plictisi toată ziua aș intra în depresie.

Cu riscul de a primi roșii-n față zic: viața e prea simplă pentru adolescenții din ziua de azi. Sincer. Chiar și pentru mine a fost, comparativ cu cea a părinților mei. Și cred că asta este una din cauzele depresiei ultimelor generații. Nu au ce face. Și ce fac tinerii când nu au ce face? Un scroll pe Facebook/Tumblr, un maraton de seriale, un Bravo, ai stil!, și li s-a dus ziua. Așa se instalează rutina. Plictiseala. Și apoi dezechilibre de tot felul.

Și a cui este vina?

A părinților, în primul rând, pentru că-i lasă în fața ecranelor și nu-i îndrumă spre tot felul de activități. A sistemului de învățământ, pentru că nu le stimulează curiozitatea și creativitatea în niciun fel. Dar totuși, după 18 ani începi să gândești și să iei decizii singur. Să treci de o vârsta și să continui să măcăni toată ziua: m-am plictisit, vai, ce m-am plictisit, nu am ce să fac, e tragic și n-ai nicio scuză.

Să ai acces la Internet, adică la …cam orice și să te plictisești?

În 2018, în cea mai liniștită perioadă din istorie, când nu te așteaptă niciun război sau molimă la colț de stradă, când ai acces la Internet, ai toată libertatea de a te exprima, ai educație gratuită, și toate formele de cultură și divertisment, care acum 100 de ani nici nu se puteau imagina, tu… să stai în cur și să măcăni că te plictisești?

În plus, există și un trend, care mie mi se pare foarte amuzant și în care mă regăsesc, pentru că sunt o cinică, această tendință de a glumi pe teme existențiale, nihiliste, autoironice, dar care din păcate, e luată prea în serios și unii se folosesc de ea ca de o scuză: uite, eu sunt asocial, am traume și m-am autodiagnosticat cu nu știu ce și de asta nu fac nimic cu viața mea, pentru că oricum sunt un ratat. Fuck off. E sănătos să faci haz de necaz, dar glumele ar trebui să rămână la stadiul de glume, în același sertăraș cu cele sadice despre bebeluși, evrei, negri și așa mai departe.

Faci curățenie, tai o ceapa, citești, te duci la psiholog să-ți rezolvi traumele, te freci de un gard și tot faci ceva. Nu sta degeaba. Chiar dacă ești ca mine, o persoană care se apucă de multe lucruri și se plictisește după o perioadă, caută mereu alte lucruri care să te preocupe. Și nu mă refer la distracții de moment. Fii curios, sună clișeic, dar viața chiar e scurtă. Iar oamenii curioși nu se plictisesc niciodată. Wink.

Click for mură-n gură.

de ce nu mă uit la televizor

În ultima vreme am fost bombardată cu meme-uri inspirate din emisiuni actuale din România șiii mi-am dat seama că sunt cel puțin 5 ani de când nu m-am mai uitat neobligată la TV.  De ce ?

M-am gândit să fac o listă cu motivele principale pentru care nu mă uit la tv, aceleași motive pentru care consider televiziunea o mizerie, din fericire, pe cale de dispariție.

1. Reclamele publicitare o, da ! cât de original. toată lumea urăște reclamele, știu. Nu mă deranjează reclamele, cât mă deranjează faptul că sunt repetitive și lungesc emisiunile sau filmele cu cel puțin 20 de minute. Totul în jurul nostru este împânzit de reclame, să fiu nebună să îmi mai umplu memoria și voluntar cu așa ceva.

2. Tipul de conținut – mai ales cel românesc, care personal, îmi jignește inteligența şi nu mi se pare altceva decât o mare sursă de negativitate. Bârfă şi scandal. Totul trebuie să fie șocant, dramatic și intim. Pentru mine televiziunea este locul unde se adună și aplaudă toată mizeria umană. Dacă vreau să mă deprim, nici nu trebuie să deschid televizorul, îmi e de ajuns să-mi amintesc că încă există Măruță (și că are și cine să-l fută acasă).

3. Mie simplul act de a sta în fața unui TV mi se pare dăunător, indiferent de natura emisiunilor. Nu zic că statul în fața unui computer este mai sănătos, Facebook-ul și întreg social media e puțin mai jos pe lista mea de lucruri-de-care-sper-să-mă-rup-în-viitor. Ironic, având în vedere facultatea pe care o urmez.

4. Există o grămadă de alternative prin care te poți menține informat: internet, ziare, radio. Internetul îţi dă, însă, posibilitatea de a verifica o ştire din mai multe surse. Lucru pe care, din păcate, cred că mai mult de jumătate din utilizatorii de internet NU îl fac, oricum.

5. Timp! Mie nu îmi ajung 24 de ore. Nu ințeleg de unde au oamenii timp să se uite la TV. Pentru mine Facebook şi Instagram sunt suficiente. Dacă vreau să pierd timpul apelez cu încredere la ele, oriunde, oricând. Diferența dintre ele este că Instagram-ul pentru mine chiar este o sursă mare de inspirație, pe când Facebook…

well, nu te poți feri de toate.

Sunt atât de multe metode de relaxare, prin care poți să te și dezvolți în același timp, încât nu înțeleg de ce ai sta în cur și ți-ai umple creierul cu informații inutile despre viețile unor persoane pe care nici măcar nu le cunoști. Crime. Violuri. Ori alte lucruri care nu au legătură cu realitatea în care trăiești tu.

Aș putea scrie despre cât de toxică și ruptă de realitate este televiziunea la nesfârșit, dar vreau să știu părerile voastre. Voi de ce vă uitați la TV?

 

frustrările unei wannabe-artist

Când am timp și chef, îmi place să desenez și să visez că într-o zi îmi voi găsi motivația de a muncii îndeajuns de mult încât să-mi pot câștiga existența din treaba asta. Deocamdată sunt leneșă și fac pași mărunți, dar siguri, și sunt mulțumită de mine așa cum sunt: mică, netalentată și cu gura mare.

Și spun că am gura mare pentru că nu mă pot abține și vreau să discut despre un tip de artă pe care nu pot să-l înțeleg: arta de a copia realitatea în cel mai mic detaliu.

photopaint

“Dar Julia, arta trebuie să fie o plăcere și poate omul chiar s-a relaxat creând această minunată pictură.”

Arta trebuie să-mi transmită și altceva în afară de faptul că omul are prea mult timp liber și prea puțină imaginație.

Sunt invidioasă pe oamenii cu foarte mult timp liber, talent și răbdare, care se folosesc de toate acestea pentru a replica lucrările altor artiști. Da, probabil sunt foarte realiste. Poate chiar mai realiste decât lucrările originale. Și poate chiar sunt capabile să-ți taie răsuflarea pentru o secundă. Dar stai tu frumos și admiri pictura/desenul, și iți dai seama că imediat lângă se află poza după care a fost efectiv copiată, centimetru cu centimetru, și simți cum se rupe ceva în tine. Pur și simplu i se risipește tot farmecul. .

Oricine poate să imite, e vorba doar de niște noțiuni de bază și multă muncă. Dar de ce să nu folosești tot acest timp și toată această muncă în scopul de a-ți crea propriul stil?

Poate te relaxezi replicând, dar asta e invitabil să nu-ți răpească sau estompeze anumite calități, în loc să ți le dezvolte. Creativitate, originalitate, perspectivă…

Este incredibil și admirabil ce poate ieși așa ceva din mâna unui om. Dar suntem în secolul 21 și știți cum se poate face magie mai ușor, fără atâtea ore de muncă (inutilă, după părerea mea)? Prin aparate foto și Photoshop.

Una e să furi tehnica, una e să te inspiri, și alta e să imiți pur și simplu tot ce vezi. De ce să faci asta când iți poți folosi imaginația, poți interpreta și anima? Unde este partea artistică în copierea unei poze creată de altcineva. Ce creezi tu, in afară de câteva lumini și umbre în plus? Chestie pe care o poți face și cu un filtru de pe Instagram, dacă Photoshop-ul ți se păre prea complicat.

Nu pot aprecia genul acesta de artă, pentru că știu câtă muncă este la un desen. Și dacă ești ca mine, simți că nu iți ajunge viața asta pentru a pune pe hârtie tot ceea ce ai in minte. Arta este pentru oameni care pot crea o lume nouă, un sentiment nou, pornind doar de la o foaie albă și propria imaginație.

Sper, sper din tăt suflățălul meu, că genul acesta de lucrări sunt doar studii și că există artiști, care pe lângă astfel de studii și “portrete la comandă”, învață și cum să-și portretizeze cât mai bine propriile idei și sentimente.

Lucrarea de mai sus aparține lui Jessie Marinas și a fost folosită doar ca reper, sunt conștientă că are și lucrări originale. Nu mă bateț