despre citirea rapidă: mai mult nu înseamnă mai bine

Am mai zis, nu intru eu des pe Facebook, dar și când intru este deja o tradiție să mă aricească un status, un comentariu sau un video dubios. 

Cum reușiți să citiți mai repede? este întrebarea care mi-a cutremurat ființa, a fost pusă într-un grup de cărți și unul dintre comentarii era acesta:

Eu sunt un cititor lent. Îmi ia mult să termin cărți destul de scurte. Mi-e greu să mă concentrez pe un singur lucru și nu am aceeași problema cu cititul articolelor sau a orice altceva, atunci citesc cu viteza luminii și pot asculta chiar și muzică pe fundal. Dar literatura este altă poveste. Trebuie să urmăresc un fir narativ, multiple personaje, idei principale, să înțeleg metaforele și simbolurile. Așa că am nevoie de liniște. Dacă măresc viteza simt că nu sunt la fel de prezentă în timp ce citesc, iar eu nu vreau doar să scanez cărțile și să le trântesc pe o listă.

 Toți vrem să avem tot timpul din lume pentru activitățile care ne plac și să nu fie nevoie să ne împărțim în cinci direcții. Așa că niște cifre rezonabile m-ar fi atras și pe mine. Dar 1000 cuvinte pe minut și capacitate de memorare de 80%, fără a citi în diagonală, scanând textul? Și mai ai timp să culegi și informația cea mai importantă din text. Fuck off. 

Mi se pare dezamăgitor că există oameni care-și pierd timpul cu mizerii din astea până și în domeniul literar, care e atât de mic și pricăjit, săracul, vai de el.

Faptul că în comentariile doamnei se aflau zeci de persoane entuziasmate, care o felicitau și cereau detalii despre cursul ei de jignire a inteligenței mă neliniștește teribil.

Nu trebuie să ai studii în medicină ca să îți dai seama că tehnicile astea nu sunt realiste și doar vând niște iluzii unor persoane care vor maximul obținut cu minimul de efort depus.

Cititul nu e greu, e foarte ușor să-ți treci ochii peste un text, ceea ce ne încetinește este capacitatea noastră de concentrare, de asimilare a informației și interpretarea ei.

Citirea rapidă poate fi utilă, dar în domenii în care ai de consumat un volum imens de informație, non-fictivă, pe care chiar o poți scana din ochi să îți faci o idee dacă este ce-ți trebuie ție sau nu, ca apoi să o poți citi în ritm normal. 

În literatură nu se poate aplica așa ceva.

Am citit câteva comentarii despre faptul că viteza de citire se mărește în timp, cu cât citești mai mult. Așa ar trebui, să fie ca orice alt mușchi antrenat prin exercițiu și efort susținut. Însă în cazul meu n-a avut loc nicio îmbunătățire de când mă știu :)) 

Un singur comentariu avea sens în toată hărmălaia și asta rămâne și concluzia mea:

,,Mai mult nu înseamnă mai bine.”

unde te vezi peste 5 ani?

Întrebarea arhicunoscută de la interviuri de angajare, unde te vezi peste 5 ani?, primește foarte multă ură în ultima vreme și nu înțeleg de ce. În afară de faptul că e repetitivă.

Adică da, viața e imprevizibilă, blablabla.

Dar toată lumea are planuri de viitor…. 

Simplul fapt că te duci la un interviu de angajare pentru un post anume arată că ai un plan de viitor (pe lângă cel de a-ți plăti facturile și de a nu muri de foame).

Pentru că dacă nu ai niciun plan, te angajezi la primul Profi care-ți iese în cale și nu-ți mai bați capul cu niciun interviu.

Sunt atâtea metode de a răspunde sau de a fenta întrebarea asta.

Ești proaspăt absolvent? În 5 ani vrei să fii senior în domeniul tău, așadar îți dorești să acumulezi cât mai multă experiență relevantă și consideri că acel loc de muncă poate fi un pas important în cariera ta și, speri tu, unul longeviv. 

Nu știi încă, exact, care ți-e domeniul? În 5 ani îți dorești să te dezvolți atât profesional, cât și personal, așadar te interesează ce oportunități oferă compania lor care ar putea să te ajute în sensul ăsta, pentru că ai participa cu plăcere la training-uri, workshop-uri etc.

Ești deja angajat cu experiență? În următorii ani poate vrei să te perfecționezi și să avansezi, iar pentru asta poate ai nevoie de certificări noi, poate te atrage o nouă latură a domeniului, așa că vrei să faci un curs sau să dezvolți o abilitate nouă, un potențial pe care l-ai observat în tine în urma experienței tale pe postul de X.

Come. Fking. On. Nu există răspunsuri greșite aici. Doar inconstente. Ridicări din umeri. Și priviri bolânde.

Atât de tare poți să aberezi pe subiectul ăsta liber, chiar dacă habar n-ai ce o să faci mâine. Până la urmă oamenii vor doar să vadă că ai un minim de interes pentru acel loc de muncă și nu te-ai dus la interviu ca o pătlăgea.

Eu am boală pe HRi, dar e prima chestie pe care nu înțeleg de ce există atâta ranchiună. Mi se pare super ciudat argumentul cu nu știu ce fac mâine, e ca și cum ai spune: nu mă inscriu la Medicină, că durează 6 ani facultatea și poate până atunci mă calcă mașina. Nonsens.

Nu strică să te gândești din când în când ce o să faci cu viața ta.

Sunt întrebări MULT, dar mult mai cretine care se pot pune la un interviu de angajare.

Asta e chiar de bun simț.

storygraph: first look + ce fel de cărți citesc

Mi-am făcut StoryGraph. Inițial mă gândeam că trebuie să fie e foarte inutil, pentru că există deja Goodreads, care mi se pare un site destul de complet.

A durat o zi să-mi importe cărțile de pe celelalt site și deja mi-am făcut o părere despre el.

Părțile bune:

  • statistici destul de detaliate
  • descrierea preferințelor mele:

Mainly reads fiction books that are reflective, dark, and emotional.

Typically chooses slow-paced books that are <300 pages long.

Mi-a plăcut chestia asta și o să zic mai jos de ce.

Părțile rele:

  • pare un site destul de fantomatic pentru că m-am obișnuit cu forfota de pe GR
  • nu văd sensul în a avea conturi pe mai multe site-uri cu exact același scop
  • trebuie să plătești ca să ai câteva funcții în plus și nu mi se par utile: de reclame poți să scapi cu un browser chromium-based care deja are adblock pre-instalat (ex: Brave), recomandări ai gratis pe Goodreads și peste tot, oameni cu interese similare nu sunt greu de găsit în recenziile cărților preferate etc.

Cred că o să uit destul de repede că există site-ul ăsta, dar mi se pare o alternativă bună pentru Goodreads, dacă chiar nu te poți împăca cu el.

Acum, ca să revin la descrierea de mai sus. Eu am o problemă. Întotdeauna când sunt întrebată ce fel de cărți citesc, habar nu am ce să răspund :))

Pentru că nu citesc un gen anume, îmi aleg cărțile destul de superficial, după imbolduri de moment, cum ar fi titluri și numărul de pagini, dar mai ales – intuiție. Și, în general, apreciez tot ce-i ieșit din comun.

În ultima vreme mă tot întreb ce caut eu la o carte. De ce citesc. Ce fel de cărți vreau să citesc în continuare. Etc.

Mă bântuie întrebările astea pentru că uneori, când simt că nu prea am timp liber și aleg să mi-l ocup cu beletristica, am momente când mă gândesc dacă este cu adevărat util să fac asta în loc să citesc non-ficțiune pe un subiect mai serios, care să mă ajute și alte aspecte ale vieții.

Și citind Sapiens, m-a mai și plesnit paragraful ăsta:

Ficțiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenția. S-ar zice că cei care umblă prin pădure în căutare de zâne și unicorni au mai puține șanse de supraviețuire decât cei care umblă în căutare de ciuperci și căprioare.

Bineînțeles, aici vorbea despre mituri și ritualuri, dar gândesc ceva asemănător despre literatură uneori.

Nu m-am putut identifica niciodată cu motivul suprem al altora de a citi, acela de a călători prin cărți, a trăi vieți, lalala.

Eu caut doar scânteia aia de nebunie și poate de asta nu țin minte foarte bine cronologia cărții sau adâncimile personajelor. 

Așadar citesc multe, dar cel mai mult apreciez absurdul, disproporționatul, grotescul, bizareria, satira. Îmi place orice e original și diferit. Anti-literatura. Nonsensul. Stupidul. Îmi plac temele întunecate, cu 2-3 mici excepții. Sau ceea ce numesc unii ”lecturi depresive”. Rareori mă încântă altceva. Și realismul îl detest din ficați. Dacă o să-mi descrii o carte ca fiind cretină, sunt șanse destul de mari să o citesc a doua zi. 

Până la urmă gândesc că toți avem nevoie de irațional.

Unii cred în zei, alții în astrologie, alții în tarot, mie-mi place absurdul.

Și fac analogia asta doar pentru că, cu toate că poți găsi foarte mult sens în orice, pentru că nimic nu e atât de întâmplător pe cât pare, știu ce gândește o persoană din exterior.

De asta cad pe gânduri când sunt întrebată ce fel de cărți citesc 😀 

Și de asta te rog, dacă știi vreo carte ciudățică, să mi-o lași în comentarii că sunt șanse mari să o ador. 

Internetul e o plantație de panseluțe

Dacă folosești Twitter câtuși de puțin, e imposibil să nu observi că apare periodic un hashtag care se termină în isoverparty.

Da, acel hashtag unde se adună prostimea să hulească o celebritate sau orice persoană care a ajuns în atenția publică cu câte o gafă pe care a făcut-o în 2006 și s-a descoperit acum.

Mă bucuram recent, vorbind cu cineva, că la noi încă n-a ajuns boala asta :))

AM GREȘIT.

Urmăresc aceleași persoane de câțiva ani pe social media și mi-am dat seama că femeile pe care le admir cel mai mult au toate câteva lucruri în comun.

Nu o să dau nume pentru că nu are rost, dar toate mi s-au părut mereu niște persoane ambițioase, cu pasiuni și idealuri, care luptă pentru anumite cauze ș.a.m.d.

Și toate, la un moment dat, au primit un val de hate pentru ceva ce au spus sau făcut.

Chiar dacă nu au transmis neapărat un mesaj greșit, uneori contextul le-a făcut să pară ridicole sau să fie neînțelese (mai ales pentru o anumită categorie de marțafoi).

Toate au rămas cu un soi de stigmă, adică până și eu mă feresc să spun cuiva că-mi place o tipă anume pentru că deja anticipez reacția (nu, nu e vorba de Dana Budeanu, pfiu, dă-ți una).

Eu credeam că n-avem cancel culture, dar cam asta este definiția.

Să rămâi în memoria colectivă drept ”aaa, proasta aia” pentru o greșeală făcută acum nu știu câți ani.

Am mai zis, nevoia asta de a eticheta omul, ca tot, pentru un simplu gest, vorbă, decizie sau preferință, mi se pare sinistră, cât timp nu sunt lucruri cu adevărat alarmante și periculoase.

Dacă stau să mă gândesc, cunosc bărbați care au spus lucruri mai grave, dar cred că misoginismul și sexismul se uită mai repede decât cringe-ul 😀

Cât timp nu incită la ură și nu rănește pe nimeni, te rog eu, hai să trecem peste.

Știu că pentru mulți e ocazia perfectă de a se simți buni, morali și prețioși fără să facă vreun efort real, dar hai să ne scoatem panseluțele din cap, pentru că dând unii cu alții de gard din cele mai puerile motive, o să ajungem niște roboți paranoici, perfecționiști, falși, și eu zic că avem deja destule boli.

Săptămâna trecută am văzut un artist cu peste 25k urmăritori cum a fost vânat și banat pe Twitter pentru o glumă foarte inocentă în doar câteva minute. Nici măcar nu a fost vorba de umor negru, a fost un meme banal, care există deja în multiple forme de câțiva ani, dar na, cred că e important și cine pornește turma spre tine.

Poți să faci o gluma de o sută de ori, dacă n-a văzut-o acea KAREN, poți să exiști în pace… te găsește ea peste 10 ani și vezi atunci 😀

opinii nepopulare | cărți edition

Prefer cărțile electronice, am încercat recent să citesc o carte în format fizic și nu am reușit să-mi găsesc nicicum o poziție în care să nu stau chinuită, să nu amorțesc după câteva minute, să nu mă forțez cumva să țin cartea deschisă, a fost o fâstâceală continuă, care m-a enervat, așa că prefer să citesc veșnic în fața PC-ului sau răsturnată pe unde apuc cu ochii într-un ecran 🙂

Cărțile noi miros oribil, a pește sau oțet, iar cele vechi a praf stătut și mucegai.

A fi pasionat de cumpărat cărți și a fi pasionat de citit cărți nu este același lucru.

Coperta, formatul cărții, fontul, totul influențează experiența pe care o ai cu o carte, evident că judecăm cărțile după felul în care arată. 

Mi-am schimbat părerea despre motivul pentru care majoritatea termină liceul cu o aversiune față de literatură. Nu cred că obligația de a citi acele cărți lasă acel gust amar, până la urmă obligații am avut la toate materiile.

”Problema” e că cel mai probabil n-au avut exemple acasă. Dacă nu a avut cine să-ți spună povești când erai mic, pentru că ai avut părinți neinteresați sau neștiutori, normal ca nu te interesează nici pe tine. Persoanele cu o atracție naturală pentru cărți sunt destul de rare, profesorii care să știe cum să-ți insufle pasiunea asta și mai rari.

Cred că printre cele mai vechi amintiri ale mele sunt părinții mei citind. Tata îmi citea Miorița și-mi vorbea despre stele, mama îmi citea poezii și mă lăsa să-i distrug aluatul de prăjituri, bunicul citea romane grele cu toate că avea doar 4 clase, avea o bibliotecă frumoasa, cu cărți rare, legate în piele, iar eu îi citeam povești cu zâne fratelui meu. Mereu am fost înconjurată de cărți. Când aveam 5 ani a dezmembrat mama pentru o perioada biblioteca și a urcat cărțile într-o mansarda. Uram mansarda aia. Era întunecoasă și scările erau abrupte. Să urci acolo era ușor, dar era înfricoșător să cobori, pentru că nu aveai de ce să te ții pe scara aia lungă. Pentru că eram obișnuită să am cărți mereu, cu toate că nu știam încă să le citesc și aveam frică de înălțimi, îmi luam inima în dinți aproape în fiecare zi și urcam pe furiș acolo doar ca să citesc titluri, să le aranjez după tot felul de criterii și să le răsfoiesc. Obișnuință.

Voi ce opinii nepopulare aveți despre cărți, citit, cititori? Eu aș putea s-o țin în rant-uri o săptămână, dar mi-aș face mulți dușmani pă lume :))))

toată prostia de pe lume e pe Facebook

Cred că o să urmeze o întreagă serie de articole în care arăt cum îmi iau trigger la postări de pe Facebook. Nu au neapărat legătură cu literatura, dar nu mă pot abține când văd atâta… *insert cuvânt jignitor here*.

Postarea care mi-a întunecat mintea:

A ajuns cancel culture și la sat…

Am mai zis că ocolesc tot ce ține de Facebook, în special de grupurile românești, dintr-un motiv simplu – ca la noi, nu-i nicăieri pe Internetul ăsta.

Mi s-a părut totuși interesant când mi s-a recomandat un grup cu întrebări pentru avocați, dar mi-au trebuit doar două click-uri ca să simt cum îmi cedează o bucată de creier acolo.

Nu s-o fi exprimat femeia clar din prima, dar întrebarea era: ce se întâmplă cu investiția ei într-o casă, în cazului unui divorț, având în vedere că soțul a achiziționat-o înainte de cununia civilă?

Românul putea răspunde la subiect, cu un articol de lege sau cu propriile cunoștințe, că după o vârstă cam toată lumea are de-a face cu domeniul și este unul destul de minat.

Ce a făcut românul în schimb?

A scos colții misoginismului și a paranoiei veșnice care zace în toți pârliții: e curvă, materialistă și se mărită pentru bani!

Apoi s-a apucat furios să-i scrie iubitului ei (imaginați-vă ce găuri trebuie să aibă în șosete oamenii ăștia). Ei, în mintea lor strâmbă, i-au scris crezând că-i fac omului un bine, că-l iau din calea acelei nenorociri care vrea să profite de proprii ei bani. Doar na, toți știm că nu trebuie să te gândești la viitor, viața e toată pictată în nuanța foiței de ceapă, banii cresc printre crăpăturile de asfalt, îi piguli ca gâina când te plictisești pe acasă că doar îți petreci tot timpul acolo, nu muncind undeva pentru a-ți crea un loc stabil în lume. Iar iubirea nu doar că e veșnică, dar ține și de cald, te apără și de ploaie. Anticipat!  

După mintea unora, la fel de realistă ca un film Barbie și îmbibată cu psihologie mai ieftină decât un covrig, trebuie să te lași așa, în voia sorții. Din iubire. Toate informațiile pe care le cauți trebuie să-ți folosească într-un scop anume. Malefic, desigur. Așa, pentru tine, să știi ce semnezi și în ce te bagi, nu este suficient. 

Mi se pare cretin de-a dreptul să ai pretenția ca unei persoane să nu-i pese de munca ei.

Să-i spui că normal ar fi să investească într-un viitor care nici măcar nu știe dacă-i va aparține. 

Sunt atât de multe cazuri de persoane care au agonisit o viață întreagă pentru o casă și au rămas la un moment dat doar cu hainele de pe ele, încât nu ai nicio scuză în 2020 să fii atât de imbecil și să nu te intereseze aspectele civile ale unei familii înainte să-ți intemeiezi una.

Postarea a fost distribuită într-un alt grup unde, după ce m-am certat o jumătate de oră cu 3 ”bărbați” rupți în călcâie de supărați, care i-au transmis în privat ”victimei” că viitoarea lui nevastă nu plănuiește să doarmă în tomberon peste câțiva ani, unul dintre ei s-a oprit în mijlocul tărăboiului și a spus: are dreptate femeia. 

Atât.

Later edit: Tipa a editat ulterior și a spus că a mai rămas o dată pe drumuri și nu vrea să repete povestea 😐

adnotarea cărților

Am observat o chestie care mi se pare tot mai enervantă pe zi ce trece – unde există o fotografie cu o carte adnotată pe Internetul ăsta, acolo există și o grămadă de comentarii despre cât de monstruos și lipsit de respect față de cărți este acest gest sau alte tentative de bookshaming.

După câteva discuții mai aprinse cu astfel de persoane, mi-am dat seama că ceea ce nu vor să înțeleagă este faptul că, oricum ai vrea s-o dai, cărțile sunt niște bunuri materiale pe care oamenii dau bani. În momentul în care o carte intră în posesia mea, am dreptul să fac ce vreau eu cu ea. Pot s-o mâzgălesc sau pot s-o îndoi. Pot s-o leg cu o sfoară și s-o târ prin casa. Pot să-i pocnesc cotorul sau s-o iau cu mine la duș. Exagerez. Dar nu sunt obligată s-o păstrez intactă. Asta o face vie, faptul că este o carte folosita. Nu faptul că arată imaculat într-o bibliotecă. Cartea aceea ar sta la fel de frumos oriunde, n-ar face nicio diferență. Sunt perfecționistă și urăsc perfecțiunea. Sunt sătulă de această armată de control freaks pe care-i doare inima că cineva, undeva, într-un colț din lumea asta, subliniază citate într-o carte, își scrie ideile pe margine sau lipește post-it-uri prin ea. Mă enervează ideea de a zeifica obiecte, în general. Sau de a le spune altora cum să se poarte cu propriile lucruri. O citez pe o tipă, dintr-o discuție pe tema asta: învață să ai grijă de cărțile tale și nu o să mai ai de-a face cu oameni ca mine 🙂. Poftim!?

Să-ți adnotezi cărțile înseamnă să faci cititul interactiv. Să-ți personalizezi experiența. Să te concentrezi pe ce are cartea aceea să-ți ofere, nu pe detalii inutile, precum nuanța de alb a paginii. Să te conectezi cu povestea. Să o studiezi ș.a.m.d. 

Și într-adevăr, nu e o activitate pentru toată lumea, cum multe lucruri sunt destinate multor oameni diferiți (șoc!). Cati oameni, atatea obiceiuri.

Imaginează-ți că ai ocazia să vizitezi biblioteca unui autor preferat și ai dreptul de a alege o carte din rafturile lui, pe care s-o iei acăsică și să-ți aparțină.

Ai vrea să duci acasă o carte perfectă, fără nicio urmă de folosire? Cu ce s-ar deosebi ea de celelalte cărți din biblioteca ta? Cu simplul gând că a aparținut autorului X?

Sau ai vrea să duci acasă o carte cu însemnările, scrisul și amintirea lui?

Așa mă gândeam și eu 🙂

Relaxați-vă și lăsați oamenii să se bucure de lectură cum știu ei că e mai bine. Credeti-ma, e foarte interesant sa dai peste o carte veche si sa-ti gasesti prin ea ganduri pe care ai si uitat ca le-ai avut.

Și uitați-vă ce drăguț l-a mâzgălit Nabokov pe Gregor Samsa 😀

opinii nepopulare

Mă gândeam la ce subiecte aș vrea să mai abordez pe blog în următoarea perioadă și mi-am dat seama ca am cam multe unpopular opinions – adică păreri care nu sunt comune, concepții controversate, idei cu care oamenii în general nu sunt de acord și pentru care vor să mă răstignească.

Așa că am creat această categorie pe blog, unde am adăugat deja câteva articole, pentru că dacă stau să mă gândesc, cam toate părerile mele sunt nepopulare, și m-am gândit ca în articolul ăsta să înșir câteva dintre cele care nu merită dezbătute în articole întregi:

Pizza nu-și merită faima.

Serialele sunt o pierdere de timp.

Pierceing-urile sunt niște bube de metal/plastic.

Mi se pare penibil să te lauzi cu faptul că ești leneș sau că nu știi să gătești.

Oamenii care își expun viața în detaliu pe Internet mi se par falși și triști. La fel ca și cei care încearcă constant să pară fericiți. Sau foarte înțelepți.

,,Tinerii din ziua de azi nu citesc” este o afirmație pe care numai un ignorant ar putea s-o facă. Acum se citește mai mult ca niciodată. Mai toate bookblog-urile, booktube-urile, bookstagram-urile, studyblr-urile, grupurile de cărți de pe Facebook cu mii de membri, sunt create de tineri pentru a promova cărțile. Târgurile, lansările de carte, anticariatele, muzeele, evenimentele culturale, în general, sunt împânzite de tineri și voluntarii sunt tot ei. Dacă te duci pe stradă și întrebi 5 oameni când au citit ultima dată o carte, 4 dintre ei o să spună că nu-și aduc aminte. Atât de tare mă enervează subiectul ăsta, încât cred că într-o zi o să fac un experiment social sau un vox populi legat de treaba asta.

Daily vlogging-ul nu are niciun sens, mai ales dacă e făcut de oameni normali cu vieți plictisitoare. Am auzit câțiva vloggeri care se plâng că ,,ei fac conținut de calitate și de asta nu au succes/nu le este apreciată munca.” Habar nu am ce înseamnă conținut de calitate. Sau ce îi face pe oamenii ăștia să creadă că ii pasă cuiva de felul în care își trăiesc ei viața. Cu riscul de a-mi lua hate cu găleata spun: ăsta e conținut pentru șomeri. Cine naiba are timp de așa ceva? Singurele acceptabile mi se par cele de călătorie, dar altfel găsesc absurd tot conceptul.

Nimănui nu-i pasă, fă ce vrei. Asta e deviza mea. Îți place să faci daily vlogging, deși există oameni ca mine, care văd activitatea ta ca pe o mare cretinitate? Fă-o. Viața e prea scurtă și fiecare e concentrat pe sine, oamenii au păreri despre tot felul de lucruri, pentru că așa este firesc, dar la sfârștiul zilei, nimănui nu-i pasă. You do you.

Urăsc farsele, mi se par de prost gust și asta pentru că de cele mai multe ori se trece limita bunului simț. Una e să faci o glumiță la care râde TOATĂ LUMEA, alta să te joci cu sentimentele unui om sau să-l traumatizezi ca să râdă numai sociopatului din tine. Exemplu de farsă absolut INUMANĂ.

Mi se par inutile articolele de genul: ce vreau să citesc, ce vreau să fac etc. Vorbește-mi despre ce AI FĂCUT. E ușor să umpli un blog cu liste de care nu o să te apropii niciodată.

Oamenii care nu merg la vot mă scârbesc, indiferent cât de puțin contează votul nostru. Este un efort minim și n-ai nicio scuză.

Dacă cineva are o părere diferită despre tine și nu te pupă în fund, nu înseamnă că ,,ai hateri și ești cineva”.

N-am înțeles niciodată ce au americanii cu broccoli-ul, e chiar bun.

Nu-mi place termenul de blogger și nu vreau să mă asociez cu el.

A mai observat cineva că veganii sunt foarte palizi? Străvezii.

Muzica live nu e așa grozavă. Nici pastele.

Now hate me.

de ce ar trebui să iei în considerare un gap year

Dacă ești în clasa a 12-a și nu știi pe ce drum s-o apuci sau tocmai ai aflat că nu ai intrat la facultatea pe care ți-ai dorit-o, cred că ar fi bine să iei un considerare un gap year.

Ce este un gap year? 

În alte țări conceptul acesta este mult mai dezvoltat, există tot felul de programe, iar tineri se gândesc din timp la pasul acesta fără rușine.

În România, oamenii încă au puși ochelarii de cal, și te judecă aspru pentru orice decizie care nu merge în aceeași direcție cu turma.

Un gap year este practic un an de ce vrei tu. Liniște, călătorie, muncă, voluntariat, în funcție de posibilități.

Adevărul este că ne lipsește o îndrumare serioasă în privința alegerii unei viitoare profesii. Ni se spun prea puține despre numărul mare de profesii pe care le putem urma și nu suntem ajutați să alegem ce ni s-ar potrivi cu adevărat. Astfel ajungem, după 12 ani de tocit lucruri inutile, să nu știm încotro s-o apucăm.

Și atunci ne facem o listuță cu 3 facultăți total opuse și lăsăm sistemul să facă ping-pong cu viitorul nostru. Dacă nu intru aici, intru acolo, dar măcar intru undeva și am unde să-mi petrec timpul câțiva ani din viață întrebându-mă dacă am făcut alegerea potrivită. Cum să stai și să te gândești serios la viitorul tău?

Cele mai dese argumente împotriva unui an liber între liceu și facultate:

pierzi un an / stai un an degeaba

un an poți să-l pierzi și făcând în silă o facultate care nu este potrivită pentru tine, pe care ai ales-o în grabă sau pe care au ales-o alții pentru tine.

într-un an se întâmplă multe. dacă muncești, înveți, faci voluntariat, călătorești, nu ai cum să pierzi timpul. îl pierzi numai dacă stagnezi.

e doar un an liber între liceu și facultate, nu ți se termină viața, educația nu se rezumă doar la o clădire în care îți petreci câteva ore pe zi. cunoașterea e peste tot, în fiecare experiență pe care o ai, nu numai în cărți. și de asta mulți termină facultatea cu dezamăgiri și regrete, pentru că se așteaptă ca tot viitorul lor să fie asigurat de o diplomă.

dai de bani și nu-ți mai trebuie facultate

în clasa a 11-a am plecat la muncă în UK cu gânduri permanente. după o săptămână de muncă în bucătărie m-am prezentat la șefuț cu rugămintea de a-mi face contractul doar pe 2 luni, ca vreau să mă întorc acasă și să-mi continui studiile.

iar un salariu de UK nu se compara cu Mc-ul nostru. nu este o regula ca banii să-ți fure minițile. poți să ai o revelație în timp ce tremuri într-o cameră frigorifică la -n grade turnând jeleu pe cheesecake-uri și să-ți dai seama că tu chiar vrei să faci mai mult de atât în viață.

uiți din materie / îți pierzi ritmul

cred că sunt puține facultăți la care ai nevoie de materia din liceu pentru a continua studiile, în general te iau de la zero. și nu cred că înveți în liceu ceva ce nu poți să-ți amintești cu puțină recapitulare.

mă bufnește râsul la a doua. hai să fim FOARTE serioși, câți elevi învață pe tot parcursul liceului și câți studenți învață în afara sesiunii?

încă ceva: absolvirea unei facultăți te ajută mai mult pe plan personal decât pe plan profesional. personal, cunosc foarte puține persoane care lucrează în domeniul pe care l-au studiat în facultate. depinde mult și ce studiezi, ce-i drept. dar nicio facultate nu te trimite în câmpul muncii as în vreun domeniu. îți oferă niște informații (basic) și te pune în niște situații care să-ți dezvolte anumite competențe, însă pe care tu o să înveți să le aplici de la zero când (și dacă) o să te angajezi. indiferent în ce domeniu alegi să profesezi, lucrurile se schimbă și trebuie să înveți constant, pe tot parcursul vieții. altfel n-ai cum să avansezi, logic.

bineînțeles că ai altă capacitate de învățare la 18 ani, însă există oameni care se reprofilează și la 40 de ani. nimic nu e imposibil, iar memoria e o chestie de exercițiu și voință.

Vorbesc din experiență:

În anul în care am ales să-mi ascult intuiția și să stau acasă, toți prietenii mei erau studenți și facultatea era subiectul principal în toate discuțiile noastre, lucru care mă facea să mă simt ca o ciudată. Cred că un an de zile m-am întrebat încontinuu ce-i în neregulă cu mine și de ce trebuie întotdeauna să fiu eu pe dos.

Acum intru în anul 3 de facultate, știu ce master vreau să urmez, în timp ce mai toți prietenii mei s-au lăsat și își caută de lucru în comerț. Ori se gândesc să facă altă facultate, pentru că o consideră pe prima aleasă în grabă. Ori regretă că și-au complicat viața atât în loc să facă un simplu curs.

Ideea este că nu trebuie să te compari cu alții și nu trebuie să asculți gura lumii când vine vorba de alegerile tale de viitor. Nu există calea corectăasta e mai bună decât asta sau o rețetă clară a succesului. Chiar și dintr-un an de facultate aleasă prost poți învăța destul de multe lucruri.

Nu toți suntem talentați, nu toți știm ce vrem să facem din liceu și asta e ok. Fiecare are parcursul lui, fiecare are o definiție proprie pentru succes și nicio decizie nu este proastă, cât timp ți-o asumi și înveți ceva în urma ei.

Fiind un subiect extrem de discutabil, articolul este un ping-pong de informații. Am încercat să-l sintetizez în așa fel încât să se înțeleagă ideile de bază fără să scriu o lucrare de 100 de pagini, deși aș mai avea o grămadă de lucruri de spus pe subiect, dar cine știe? Poate o să existe și articole viitoare pe această temă. Stay tuned!

spune-mi ce faci în timpul liber ca să-ți spun cine ești

Una dintre marile mele dileme în viață este: cum reușesc unii oameni să se plictisească?

Înțeleg plictisul în anumite contexte, care nu țin de tine. Înțeleg să te plictisești să stai în fund ore întregi și să asculți pe cineva vorbind. E obositor. Înțeleg să te plictisești așteptând la o coadă. Înțeleg să te plictisești de un lucru și să-l abandonezi. Sau în prezența anumitor oameni. Înțeleg rutina. Pentru că și eu sunt o persoană care se plictisește repede. Dar nu înțeleg cum poți să te plictisești în timpul tău liber? Acasă.

Acasă, unde faci ce vrei, în ce fel vrei, cu cine vrei.

Eu nu-mi amintesc ultima dată când am stat, pur și simplu, zile întregi și m-am plictisit. Mi se pare imposibil să mă plictisesc, cât timp există mereu ceva de făcut, citit și învățat în lumea asta.

Atenție, nu vorbesc despre apatie, ci despre plictiseala cauzată de lipsă de ocupație. Care cred că cuprinde mai mult tinerii, pentru că de la ei aud cel mai des cuvintele magice și este normal, doar ei au cel mai mult timp liber. Deși există studii din care reiese că plictiseala a ucis mai multe căsnicii decât conflictul.

Dacă m-aș plictisi toată ziua aș intra în depresie.

Cu riscul de a primi roșii-n față zic: viața e prea simplă pentru adolescenții din ziua de azi. Sincer. Chiar și pentru mine a fost, comparativ cu cea a părinților mei. Și cred că asta este una din cauzele depresiei ultimelor generații. Nu au ce face. Și ce fac tinerii când nu au ce face? Un scroll pe Facebook/Tumblr, un maraton de seriale, un Bravo, ai stil!, și li s-a dus ziua. Așa se instalează rutina. Plictiseala. Și apoi dezechilibre de tot felul.

Și a cui este vina?

A părinților, în primul rând, pentru că-i lasă în fața ecranelor și nu-i îndrumă spre tot felul de activități. A sistemului de învățământ, pentru că nu le stimulează curiozitatea și creativitatea în niciun fel. Dar totuși, după 18 ani începi să gândești și să iei decizii singur. Să treci de o vârsta și să continui să măcăni toată ziua: m-am plictisit, vai, ce m-am plictisit, nu am ce să fac, e tragic și n-ai nicio scuză.

Să ai acces la Internet, adică la …cam orice și să te plictisești?

În 2018, în cea mai liniștită perioadă din istorie, când nu te așteaptă niciun război sau molimă la colț de stradă, când ai acces la Internet, ai toată libertatea de a te exprima, ai educație gratuită, și toate formele de cultură și divertisment, care acum 100 de ani nici nu se puteau imagina, tu… să stai în cur și să măcăni că te plictisești?

În plus, există și un trend, care mie mi se pare foarte amuzant și în care mă regăsesc, pentru că sunt o cinică, această tendință de a glumi pe teme existențiale, nihiliste, autoironice, dar care din păcate, e luată prea în serios și unii se folosesc de ea ca de o scuză: uite, eu sunt asocial, am traume și m-am autodiagnosticat cu nu știu ce și de asta nu fac nimic cu viața mea, pentru că oricum sunt un ratat. Fuck off. E sănătos să faci haz de necaz, dar glumele ar trebui să rămână la stadiul de glume, în același sertăraș cu cele sadice despre bebeluși, evrei, negri și așa mai departe.

Faci curățenie, tai o ceapa, citești, te duci la psiholog să-ți rezolvi traumele, te freci de un gard și tot faci ceva. Nu sta degeaba. Chiar dacă ești ca mine, o persoană care se apucă de multe lucruri și se plictisește după o perioadă, caută mereu alte lucruri care să te preocupe. Și nu mă refer la distracții de moment. Fii curios, sună clișeic, dar viața chiar e scurtă. Iar oamenii curioși nu se plictisesc niciodată. Wink.

Click for mură-n gură.