storygraph: first look + ce fel de cărți citesc

Mi-am făcut StoryGraph. Inițial mă gândeam că trebuie să fie e foarte inutil, pentru că există deja Goodreads, care mi se pare un site destul de complet.

A durat o zi să-mi importe cărțile de pe celelalt site și deja mi-am făcut o părere despre el.

Părțile bune:

  • statistici destul de detaliate
  • descrierea preferințelor mele:

Mainly reads fiction books that are reflective, dark, and emotional.

Typically chooses slow-paced books that are <300 pages long.

Mi-a plăcut chestia asta și o să zic mai jos de ce.

Părțile rele:

  • pare un site destul de fantomatic pentru că m-am obișnuit cu forfota de pe GR
  • nu văd sensul în a avea conturi pe mai multe site-uri cu exact același scop
  • trebuie să plătești ca să ai câteva funcții în plus și nu mi se par utile: de reclame poți să scapi cu un browser chromium-based care deja are adblock pre-instalat (ex: Brave), recomandări ai gratis pe Goodreads și peste tot, oameni cu interese similare nu sunt greu de găsit în recenziile cărților preferate etc.

Cred că o să uit destul de repede că există site-ul ăsta, dar mi se pare o alternativă bună pentru Goodreads, dacă chiar nu te poți împăca cu el.

Acum, ca să revin la descrierea de mai sus. Eu am o problemă. Întotdeauna când sunt întrebată ce fel de cărți citesc, habar nu am ce să răspund :))

Pentru că nu citesc un gen anume, îmi aleg cărțile destul de superficial, după imbolduri de moment, cum ar fi titluri și numărul de pagini, dar mai ales – intuiție. Și, în general, apreciez tot ce-i ieșit din comun.

În ultima vreme mă tot întreb ce caut eu la o carte. De ce citesc. Ce fel de cărți vreau să citesc în continuare. Etc.

Mă bântuie întrebările astea pentru că uneori, când simt că nu prea am timp liber și aleg să mi-l ocup cu beletristica, am momente când mă gândesc dacă este cu adevărat util să fac asta în loc să citesc non-ficțiune pe un subiect mai serios, care să mă ajute și alte aspecte ale vieții.

Și citind Sapiens, m-a mai și plesnit paragraful ăsta:

Ficțiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenția. S-ar zice că cei care umblă prin pădure în căutare de zâne și unicorni au mai puține șanse de supraviețuire decât cei care umblă în căutare de ciuperci și căprioare.

Bineînțeles, aici vorbea despre mituri și ritualuri, dar gândesc ceva asemănător despre literatură uneori.

Nu m-am putut identifica niciodată cu motivul suprem al altora de a citi, acela de a călători prin cărți, a trăi vieți, lalala.

Eu caut doar scânteia aia de nebunie și poate de asta nu țin minte foarte bine cronologia cărții sau adâncimile personajelor. 

Așadar citesc multe, dar cel mai mult apreciez absurdul, disproporționatul, grotescul, bizareria, satira. Îmi place orice e original și diferit. Anti-literatura. Nonsensul. Stupidul. Îmi plac temele întunecate, cu 2-3 mici excepții. Sau ceea ce numesc unii ”lecturi depresive”. Rareori mă încântă altceva. Și realismul îl detest din ficați. Dacă o să-mi descrii o carte ca fiind cretină, sunt șanse destul de mari să o citesc a doua zi. 

Până la urmă gândesc că toți avem nevoie de irațional.

Unii cred în zei, alții în astrologie, alții în tarot, mie-mi place absurdul.

Și fac analogia asta doar pentru că, cu toate că poți găsi foarte mult sens în orice, pentru că nimic nu e atât de întâmplător pe cât pare, știu ce gândește o persoană din exterior.

De asta cad pe gânduri când sunt întrebată ce fel de cărți citesc 😀 

Și de asta te rog, dacă știi vreo carte ciudățică, să mi-o lași în comentarii că sunt șanse mari să o ador. 

despre burnout

Se vorbește mult despre burnout în ultima vreme. Pentru că am trecut și eu prin așa ceva, m-am gândit să vă zic, pe scurt, ce m-a ajutat pe mine să-mi dau cu reveneală:

pur și simplu m-am oprit într-o zi și m-am întrebat câte dintre lucrurile pe care le făceam atunci erau cu adevărat obligații și câte erau importante sau urgente doar în capul meu.

Pentru că uneori, fiind în mijlocul evenimentelor, vezi lucrurile mult mai dramatice decât sunt de fapt.

Ajungi să te dai peste cap pentru chestiuni care poate mai suportau o amânare, sau care poate nici nu aveau o consecință.

În mintea ta tu crezi că menții o balanță între lucrurile importante.

În realitate, probabil te stresezi și cu propriile tale hobby-uri.

Probabil o să ajungi și tu într-un burnout dacă:

  • nu poți să spui nu
  • nu știi când să renunți sau măcar să iei o pauză
  • nu îți propui țeluri realiste
  • nu petreci timp cu tine
  • nu îți asculți corpul

Sau dacă:

  • crezi că o greșeală e sfârșitul lumii
  • crezi că tu ești munca ta și e singurul lucru care te definește
  • crezi că dacă îți schimbi părerile sau planurile ai eșuat

Uneori e bine să-ți îndrepți spatele, să-ți relaxezi maxilarul și să te gândești ce drăcie fac eu aici?

Pentru că ne subestimăm. Mult. Creierele noastre știu când au nevoie de o pauză, de somn, când am depășit doza normală de cafea sau când nu am mâncat corespunzător. Majoritatea însă suntem încăpățânați și ne mințim că nu ne afectează ora aia nedormită, masa aia sărită, și o ținem tot așa, o decizie nesănătoasă acum, una mâine, așa se naște haosul.

insomnia nu e cool

Mă gândeam recent că nu a existat zi importantă din viața mea, în care să nu fi fost palidă și amețită după o noapte de dormit câteva ore spre deloc.

Insomnia mi-a acaparat o mare parte din viață, dar nu o să intru în detalii despre ravagiile pe care mi le-a făcut în creier, că mă apuc să țin un curs de neurologie aici.

Acum dorm doar pentru că altfel încep să tremur, am palpitații, nu aud bine, nu îmi fac sinapse neuronii și sunt sensibilă toată ziua dacă nu moțăi măcar 6 ore. Corpul meu efectiv nu mai duce încă o noapte albă. 

Dacă aveți un program de somn normal și sănătos, puneți-l pe lista de lucruri pentru care sunteți recunoscători. 

Nu vă obligați să stați treji, reduceți cafeaua aia, aruncați telefonul pe geam.

Când îmi spune o persoană sănătoasă că n-are chef să doarmă și-și face cafea la 1 noaptea, îmi vine să mă dau cu capul de primul gard. 

Nu merită.

Insomnia nu e cool, e un coșmar. Să nu poți dormi sau să nu vrei să dormi nu e șmecher, e ori boală, ori iresponsabilitate.

Un somn bun face diferența dintre o zi bună și una absolut groaznică. Mai ales după ce treci de vârsta la care zbârnâi 24 ore de la un ness.

Cel mai deprimant e că șoșăl media aplaudă antreprenorii ăștia care se mândresc cu faptul că se auto-distrug pentru visul lor…. care e adesea acela de a pune reclame pe Facebook :))))))) și alte prostii care în 10 ani nu o să mai conteze.

Ce o să conteze peste 10 ani e de ce mai e în stare creierul ăla după ani de zile în care l-ai supus la tortură și i-ai limitat capacitățile.

Concentrarea, memoria, productivitatea, toate au de suferit când somnul tău e mai feliat decât o franzelă.

Așa că pls apreciați-vă creierul dacă-l aveți întreg, nu ca al meu. 

Și aveți grijă să n-aveți griji. 

de ce să-ți pui alarma la 4 dimineața

Astăzi vreau să povestesc o minune care s-a întâmplat recent.

Mi s-a furat un telefon. Fiind prima experiență de genul, nu mă așteptam să-l mai recuperez in viața asta, așa că nu m-am agitat să pun anunțuri, să-l caut, să lalala.

Asta până când am intrat pe Facebook și am văzut că apăreau mesaje recente ca fiind citite, Messenger-ul acela nefiind atins de cel puțin o zi.

Atunci s-a umflat tărâța în mine si am blocat telefonul cu Google Find My Device, care apropo, eu ființă delicată psihic nu știam că tehnologia e atât de avansată și chiar va avea un efect parola aia…

Eu credeam că mă joc cu omul, că mi se părea amuzant să-i scriu acolo “Te văăăd” și să-i dau Play Sound de cate ori îl vedeam puțin conectat.

Mai ales că mi s-a părut scârbos că și-a băgat nasul in mesaje, dar nu a putut să contacteze măcar o persoană și s-o anunțe că a găsit telefonul în atâtea ore.

După o seară întreagă de ignorat apeluri și mesaje de la 15 persoane, în sfârșit sună ciombolanul în disperare pe numărul de recuperare. La 4 dimineața. De ce? Pentru că i-a sunat alarma 😀

Voia să-mi ia morții la rând, dar eu, spre deosebire de el, dormeam profund în acea duminică superbă.

Atunci mi-am dat seama că:
1. Alarma sună și când telefonul e închis.
2. Dacă e setată să sune zilnic la aceeași oră și telefonul e blocat, RIP in peace :))

I-am urat sa fie sănătos și să-i sune telefonul în fiecare dimineață, până se consumă bateria.

Păcat că a aflat de alarma abia după ce a încărcat telefonul la 100% (da, poți să vezi și asta pe FMD).

Sunt sigură că dacă nu era alarma setată la ore inumane, ținea o vreme telefonul în sertar și avea răbdare să-i dea de cap, să-i scoată parola sau să-l ducă undeva și să-l reseteze din fabrică.

Dar așa, după ce și-a dat seama că somnul lui nu o să mai fie la fel cu acel spirit demonic blocat în casă, m-a contactat și mi-a băgat o grămadă de vrăjeli, printre care și că dacă nu era blocat îl aveam mai repede înapoi, când eu l-am blocat după vreo 12 ore… 😀 

Așa că dacă n-ai motive să te trezești devreme și vrei de mult să-ți formezi acest obicei productiv de meleonar, gândește-te ce nervi ai putea să-i freci unui hoț prost într-o zi.

Să știi că-i strici somnul unui pou ordinar….
it’s something else.

Cât despre Google Find My Device – 10/10, recomand.

Internetul e o plantație de panseluțe

Dacă folosești Twitter câtuși de puțin, e imposibil să nu observi că apare periodic un hashtag care se termină în isoverparty.

Da, acel hashtag unde se adună prostimea să hulească o celebritate sau orice persoană care a ajuns în atenția publică cu câte o gafă pe care a făcut-o în 2006 și s-a descoperit acum.

Mă bucuram recent, vorbind cu cineva, că la noi încă n-a ajuns boala asta :))

AM GREȘIT.

Urmăresc aceleași persoane de câțiva ani pe social media și mi-am dat seama că femeile pe care le admir cel mai mult au toate câteva lucruri în comun.

Nu o să dau nume pentru că nu are rost, dar toate mi s-au părut mereu niște persoane ambițioase, cu pasiuni și idealuri, care luptă pentru anumite cauze ș.a.m.d.

Și toate, la un moment dat, au primit un val de hate pentru ceva ce au spus sau făcut.

Chiar dacă nu au transmis neapărat un mesaj greșit, uneori contextul le-a făcut să pară ridicole sau să fie neînțelese (mai ales pentru o anumită categorie de marțafoi).

Toate au rămas cu un soi de stigmă, adică până și eu mă feresc să spun cuiva că-mi place o tipă anume pentru că deja anticipez reacția (nu, nu e vorba de Dana Budeanu, pfiu, dă-ți una).

Eu credeam că n-avem cancel culture, dar cam asta este definiția.

Să rămâi în memoria colectivă drept ”aaa, proasta aia” pentru o greșeală făcută acum nu știu câți ani.

Am mai zis, nevoia asta de a eticheta omul, ca tot, pentru un simplu gest, vorbă, decizie sau preferință, mi se pare sinistră, cât timp nu sunt lucruri cu adevărat alarmante și periculoase.

Dacă stau să mă gândesc, cunosc bărbați care au spus lucruri mai grave, dar cred că misoginismul și sexismul se uită mai repede decât cringe-ul 😀

Cât timp nu incită la ură și nu rănește pe nimeni, te rog eu, hai să trecem peste.

Știu că pentru mulți e ocazia perfectă de a se simți buni, morali și prețioși fără să facă vreun efort real, dar hai să ne scoatem panseluțele din cap, pentru că dând unii cu alții de gard din cele mai puerile motive, o să ajungem niște roboți paranoici, perfecționiști, falși, și eu zic că avem deja destule boli.

Săptămâna trecută am văzut un artist cu peste 25k urmăritori cum a fost vânat și banat pe Twitter pentru o glumă foarte inocentă în doar câteva minute. Nici măcar nu a fost vorba de umor negru, a fost un meme banal, care există deja în multiple forme de câțiva ani, dar na, cred că e important și cine pornește turma spre tine.

Poți să faci o gluma de o sută de ori, dacă n-a văzut-o acea KAREN, poți să exiști în pace… te găsește ea peste 10 ani și vezi atunci 😀

opinii nepopulare | cărți edition

Prefer cărțile electronice, am încercat recent să citesc o carte în format fizic și nu am reușit să-mi găsesc nicicum o poziție în care să nu stau chinuită, să nu amorțesc după câteva minute, să nu mă forțez cumva să țin cartea deschisă, a fost o fâstâceală continuă, care m-a enervat, așa că prefer să citesc veșnic în fața PC-ului sau răsturnată pe unde apuc cu ochii într-un ecran 🙂

Cărțile noi miros oribil, a pește sau oțet, iar cele vechi a praf stătut și mucegai.

A fi pasionat de cumpărat cărți și a fi pasionat de citit cărți nu este același lucru.

Coperta, formatul cărții, fontul, totul influențează experiența pe care o ai cu o carte, evident că judecăm cărțile după felul în care arată. 

Mi-am schimbat părerea despre motivul pentru care majoritatea termină liceul cu o aversiune față de literatură. Nu cred că obligația de a citi acele cărți lasă acel gust amar, până la urmă obligații am avut la toate materiile.

”Problema” e că cel mai probabil n-au avut exemple acasă. Dacă nu a avut cine să-ți spună povești când erai mic, pentru că ai avut părinți neinteresați sau neștiutori, normal ca nu te interesează nici pe tine. Persoanele cu o atracție naturală pentru cărți sunt destul de rare, profesorii care să știe cum să-ți insufle pasiunea asta și mai rari.

Cred că printre cele mai vechi amintiri ale mele sunt părinții mei citind. Tata îmi citea Miorița și-mi vorbea despre stele, mama îmi citea poezii și mă lăsa să-i distrug aluatul de prăjituri, bunicul citea romane grele cu toate că avea doar 4 clase, avea o bibliotecă frumoasa, cu cărți rare, legate în piele, iar eu îi citeam povești cu zâne fratelui meu. Mereu am fost înconjurată de cărți. Când aveam 5 ani a dezmembrat mama pentru o perioada biblioteca și a urcat cărțile într-o mansarda. Uram mansarda aia. Era întunecoasă și scările erau abrupte. Să urci acolo era ușor, dar era înfricoșător să cobori, pentru că nu aveai de ce să te ții pe scara aia lungă. Pentru că eram obișnuită să am cărți mereu, cu toate că nu știam încă să le citesc și aveam frică de înălțimi, îmi luam inima în dinți aproape în fiecare zi și urcam pe furiș acolo doar ca să citesc titluri, să le aranjez după tot felul de criterii și să le răsfoiesc. Obișnuință.

Voi ce opinii nepopulare aveți despre cărți, citit, cititori? Eu aș putea s-o țin în rant-uri o săptămână, dar mi-aș face mulți dușmani pă lume :))))

toată prostia de pe lume e pe Facebook

Cred că o să urmeze o întreagă serie de articole în care arăt cum îmi iau trigger la postări de pe Facebook. Nu au neapărat legătură cu literatura, dar nu mă pot abține când văd atâta… *insert cuvânt jignitor here*.

Postarea care mi-a întunecat mintea:

A ajuns cancel culture și la sat…

Am mai zis că ocolesc tot ce ține de Facebook, în special de grupurile românești, dintr-un motiv simplu – ca la noi, nu-i nicăieri pe Internetul ăsta.

Mi s-a părut totuși interesant când mi s-a recomandat un grup cu întrebări pentru avocați, dar mi-au trebuit doar două click-uri ca să simt cum îmi cedează o bucată de creier acolo.

Nu s-o fi exprimat femeia clar din prima, dar întrebarea era: ce se întâmplă cu investiția ei într-o casă, în cazului unui divorț, având în vedere că soțul a achiziționat-o înainte de cununia civilă?

Românul putea răspunde la subiect, cu un articol de lege sau cu propriile cunoștințe, că după o vârstă cam toată lumea are de-a face cu domeniul și este unul destul de minat.

Ce a făcut românul în schimb?

A scos colții misoginismului și a paranoiei veșnice care zace în toți pârliții: e curvă, materialistă și se mărită pentru bani!

Apoi s-a apucat furios să-i scrie iubitului ei (imaginați-vă ce găuri trebuie să aibă în șosete oamenii ăștia). Ei, în mintea lor strâmbă, i-au scris crezând că-i fac omului un bine, că-l iau din calea acelei nenorociri care vrea să profite de proprii ei bani. Doar na, toți știm că nu trebuie să te gândești la viitor, viața e toată pictată în nuanța foiței de ceapă, banii cresc printre crăpăturile de asfalt, îi piguli ca gâina când te plictisești pe acasă că doar îți petreci tot timpul acolo, nu muncind undeva pentru a-ți crea un loc stabil în lume. Iar iubirea nu doar că e veșnică, dar ține și de cald, te apără și de ploaie. Anticipat!  

După mintea unora, la fel de realistă ca un film Barbie și îmbibată cu psihologie mai ieftină decât un covrig, trebuie să te lași așa, în voia sorții. Din iubire. Toate informațiile pe care le cauți trebuie să-ți folosească într-un scop anume. Malefic, desigur. Așa, pentru tine, să știi ce semnezi și în ce te bagi, nu este suficient. 

Mi se pare cretin de-a dreptul să ai pretenția ca unei persoane să nu-i pese de munca ei.

Să-i spui că normal ar fi să investească într-un viitor care nici măcar nu știe dacă-i va aparține. 

Sunt atât de multe cazuri de persoane care au agonisit o viață întreagă pentru o casă și au rămas la un moment dat doar cu hainele de pe ele, încât nu ai nicio scuză în 2020 să fii atât de imbecil și să nu te intereseze aspectele civile ale unei familii înainte să-ți intemeiezi una.

Postarea a fost distribuită într-un alt grup unde, după ce m-am certat o jumătate de oră cu 3 ”bărbați” rupți în călcâie de supărați, care i-au transmis în privat ”victimei” că viitoarea lui nevastă nu plănuiește să doarmă în tomberon peste câțiva ani, unul dintre ei s-a oprit în mijlocul tărăboiului și a spus: are dreptate femeia. 

Atât.

Later edit: Tipa a editat ulterior și a spus că a mai rămas o dată pe drumuri și nu vrea să repete povestea 😐

cărți abandonate

Există o categorie de cititori care afirmă sus și tare că ei nu au abandonat o carte niciodată și asta e mândria lor în viață. 

Când aud că cineva are ambiții atât de prostești, parcă mă văd pe mine acum 4 ani înainte să scriu articolul acesta

Adevărul e că mereu am abandonat cărți. Singurul lucru care s-a schimbat în ultimii ani e că nu mă mai stresez din cauza asta. 

Ca să pot abandona cărți fără să mă simt vinovată, a trebuit să scap de ideea asta cum că orice carte merită citită și să-mi dau seama că viața e scurtă (no shit, sherlock).

Oricât de pasionat ai fi de literatură, la un moment dat nu mai ai timp pentru cărți proaste și încerci să te organizezi în așa fel încât timpul pe care îl aloci cititului să nu fie o corvoadă. 

Există multe motive pentru care abandonez cărți. De obicei îmi dau seama de la bun început că nu o să termin o carte, dar îi mai dau o șansă și citesc acolo câteva pagini, cât să mă asigur că într-adevăr îmi displace, mă plictisește, mă enervează sau mi-e indiferentă și nu are rost să-mi mai pierd timpul cu ea.

Alteori se ajunge, din senin, la unul din subiectele la care am dezvoltat intoleranță (cum ar fi incestul, violurile, psihopații și lipsa lor de empatie, i don’t need this shit, sunt unele subiecte de care mi s-a acrit).

Uneori intru pe un grup pe Facebook, caut o carte, să văd dacă le-a creat și altora dificultăți și văd un comentariu ca ăsta: ah, autorul acela trebuie neapărat citit!!!

Un fel de-a spune: ce citior ești tu, dacă n-ai citit autorul ăla? ești fătălău?

Majoritatea oamenilor nu citesc nici măcar o carte pe an, eu de ce trebuie să citesc anumiți autori? Vezi-ți de treabă!

Cititul e un privilegiu, am mai zis. Și nu suport oamenii care fac din orice hobby un alt mod de a pune presiune pe ei sau pe alții. Pot să trăiesc și fără să citesc Marquez, Sade sau Joyce. Mă descurc și fără să înțeleg poezia postmodernistă. Pot să învăț destule și din cărțile pe care le abandonez.

Am un raft dedicat cărților abandonate pe goodreads, dar nu este complet. Câteva exemple:

Zenobia, Gellu Naum

Copii de aruncat, Ryu Murakami

Zei americani, Neil Gaiman

Femei singure, Cesare Pavese

Spre far, Virginia Woolf

Primăvara neagră, Henry Miller

Noaptea de sânziene, Mircea Eliade

Cine a trecut prin lecturile astea poate să intuiască destul de rapid de ce le-am abandonat. Poate o să mă întorc cândva la ele, poate nu. Poate o să citesc alte cărți de acești autori și o să-mi placă.

În orice caz, prefer să am o listă interminabilă de cărți abandonate decât zeci de cărți de o steluță.

Concluzie? E okay să abandonezi cărți, e okay să nu-ți placă autorul acela iubit de toată lumea, e okay să nu consideri că orice carte merită citită. Timpul tău, regulile tale. 

chiar nu avem nevoie de nihilism în 2020

Mai ales în plină pandemie.

M-a aricit un status feisbuchist de-al domnului Mândruță, acesta despre noua lui revelație: toată viața dăm banii pe prostii, în loc să ne pregătim pentru sfârșitul lumii! 

Măi să fie, ăsta era scopul vieții mele și n-am știut eu, ăsta de a trăi în constantă teroare și a mă antrena pentru cele mai grele condiții de viață, deși eu trăiesc în aproape lux, dacă stau să-mi compar condițiile cu cele de la începutul secolului.

Acesta este postarea abominabilă:

Vreau și eu să comentez despre ce știu:

Cărți de self-improvement – toate

Sunt cărți, și cărți, nu poți pune eticheta pe toate. De multe ori cărțile de self-help sunt doar niște minciuni ambalate frumos, care le oferă oamenilor falsa impresie că sunt producitivi. 

Dar nu sunt inutile pentru că ar avea conținut prost, în afară de ideea asta că toți suntem speciali și putem ajunge oriunde visam fără să fim puțin realiști, majoritatea oamenilor nu sunt ajutați de cărțile astea pentru că nu pun în practică ceea ce învață. 

Și aș fi de acord că sunt toate inutile dacă n-aș avea în familie un exemplu viu, care a scăpat de depresie datorită faptul că s-a apucat de citit.

Putea să se apuce de băut, de droguri, de pariuri, sau să se pocăiască, dar a ales să citească, hai să aruncăm cu căcat în el! Ce om prost, nu? Să dea bani pe cărți inutile când putea să facă alte lucruri inutile, dar mai distructive. 

Mi se pare scârbos că tot îndreptăm degetul spre niște oameni care încearcă să-și creeze un viitor mai bun. Sau să se înțeleagă mai bine pe sine. Sau să-și rezolve anumite probleme. Așa cum știu ei, așa cum le e lor la îndemână. În același timp, îi judecăm și pe asistații sociali că nu fac nimic. Lor le zicem să mai citească o carte, nu le spunem și ce carte, dar nu de self-help în orice caz, niște Maestrul și Margareta le-ar trebui lor. 

Yoga – Meditație – Mindfulness 

Pentru orice persoană care își face păreri despre lucruri fără să se informeze înainte, pot părea niște practici nebunești.

Niște oameni circiți în poziții ciudate și alții care se gândesc la floricele. Nu e deloc așa.

Yoga este un exercițiu fizic, mai întâi de toate. Unul greu. Necesită foarte mult efort, echilibru, concentrare, răbdare, disciplină, constanță – dacă nu ai așa ceva sau dacă nu te chinui măcar să dezvolți abilitățile astea, nu o să poți practica niciodată acest sport. Adică, eu fac yoga de câțiva ani și încă mă chinui.

Cât despre meditație și mindfulness, sunt remediile cele mai bune pentru anxietate și raționalizare. Pentru a fi prezent, pentru cei mai mulți oameni trăiesc în trecut, printre traume și viitorul lor e controlat de frică.

Sunt printre puținele practici care au efecte vizibile asupra sănătății. Și sunt sigură că mulți nu o iau razna în situații dec criză tocmai din cauza că au descoperit aceste tehnici. 

Apropo, postarea începe cu ideea că ne irosim banii pe tâmpeniile astea. Eu una nu am dat un ban în viața mea pe yoga și meditație, există o grămadă de video-uri profesional realizate pe YouTube.

Escape rooms – Paintball – Jocuri video de strategie

Eu zic după muncă să ne relaxăm închizându-ne în pivniță, că altceva ce-i de făcut?

Sigur îți arde de un antrenament în stil de armată coreeană după o zi de muncă. Dacă ai și niște copii acasă, cred că numai la următoarea bombă nucleară te gândești nonstop. În weekend-uri ar trebui să lucrăm la buncăr. Prieteni? Într-o zi vine Apocalipsa și ție-ți arde să trăiești.

Emotional Intelligence training

Sincer, da, degeaba ești inteligent dacă ești lipsit de empatie ca ultimul psihopat sau dacă nu știi să-ți gestionezi emoțiile, că-i vorba de frustrări, decizii impulsive sau crize existențiale. Ați spune că oamenii deștepți știu deja să facă lucrurile astea, dar nu e așa, oamenii au defecte oricât de repede ar rezolva calcule matematice. 

Coaching – Leadership – Speech-uri

De acord, pe ăștia mi-aș antrena ciocanul de șnițele. Niște oportuniști, care doar repetă ce aud la rândul lor din alte surse și se poartă de parcă au pus coada la prună. 

Feng shui – Reiki – ce mai era pe acolo

Nu știu absolut nimic despre lucrurile astea, așa că nu o să-mi dau cu părerea 😉

Cel mai tare m-a amuzat răspunsul pe care i l-a dat unei fete care-i explica cum anumite lucruri de pe listă sunt utile: cu ce te ajută acum?

Cu ce te ajută și faptul că te-ai șters la fund ieri. Cu ce te ajută faptul că încă stai pe feisbuc și scrii statusuri. Nimic din ce am făcut toată viața nu mai are valoare. Pentru că nu ne mai folosesc în momentul acesta, chiar dacă ne-au ajutat în multe altele, nu? Super gândire. O frânghie nu vrei?

Și tocmai, cum spuneam mai sus, că ajută o anumită categorie de oameni să nu o ia razna ascultând știrile și să nu cumpere în mod obsesiv hârtie igienică.

Cred că zilele astea avem nevoie din partea vedetelor de campanii de informare, nu de nihilism. Asta e, nu am făcut școala în pădure cu ursul și nu suntem pregătiți pentru stări de urgență, nu toate lucrurile pe care le faci îți sunt utile în toate aspectele vieții. Sunt lucruri mult mai inutile pe care ne irosim banii, aberant că ne luăm tocmai de alea care au efect pozitiv, măcar minim, asupra unor oameni care le practică. 

Acum că mi-am spus oful, o să încerc să aflu dacă domnul Mândruță a angajat-o PR pe doamna Budeanu.

Pwp

am stat o zi fără tehnologie

Vă rog să țineți un moment reculegere pentru neuronul meu blondin, care nu s-a gândit în viața asta că aș putea să scriu un articol pe hârtie, adică ceea ce fac acum.

În primul rând, vreau să zic că deja mă doare mâna.

În al doilea rând, de ce fac asta?

Mereu am promovat ideea de renunțare la TV, Facebook & co. Însă recunosc că nu am renunțat niciodată de tot la tehnologie. Prin tehnologie mă refer, bineînțeles, la device-uri conectate la Internet, căci conform Internetului, până și hârtia igienică este o tehnolgie modernă. Dar eu încă nu am ajuns până acolo.

Bună, eu sunt Julia și sunt dependentă de laptop-ul meu. Aici învăț, aici scriu, aici îmi fac… cam orice proiect, de orice fel. Am trăit perioade lungi de zile fără telefon pentru că așa am vrut eu, de TV nu mă ating, cum ziceam în articolul acesta, de cel puțin 5 ani. De Facebook mi-e scârbă și stau 5 minute pe zi, și foarte rar stau mai mult, când sunt în sesiune sau când trebuie să comunic cu o persoană care nu are Whatsapp sau Instagram Direct. În schimb, când am timp stau foarte mult pe Goodreads – care e tot un fel de Facebook, dar pentru cititori; pe Twitter, pentru că e aplicația mea preferată și sursa mea numărul 1 de inspirație. Și am în permanență Spotify, OneNote și o grămadă de Word-uri deschise.

Dacă nu stau pe telefon, stau pe laptop. Dacă nu stau pe laptop, stau pe telefon. Uneori stau la laptop…. cu telefonul în mână sau sub nasul meu. Groaznic, știu.

Așa că mi-am programat ziua asta fără tehnologie într-o sâmbătă, ca să nu întârzii totuși, peste tot, calculând cât e ora după cum bate soarele prin copaci. M-am trezit fără alarmă. Am rezistat impulsului de a da drumul la muzică si nici nu am aruncat nicio privire spre telefon. Am stat toată ziua în liniște, fără să mă uit la ceas, fără să caut nimic pe Google, fără să fac două lucruri în paralel.

Ce am făcut:

  • am scris mult, deși nu am putut să fac niciun fel de research
  • am terminat o carte de care trăgeam deja de ceva timp fără niciun spor
  • am vrut să fac o prăjitură, dar nu avut de unde să iau rețeta
  • m-am plimbat fără să fac poze la lucruri banale
  • m-am dus la shopping degeaba, că era închis

Concluzii:

Toată ziua am avut sentimentul că pierd ceva. Că se întâmplă ceva, la care eu nu pot să iau parte. Că în momentul în care o să revin pe Internet o să-mi bubuie telefonul de notificări și o să dureze ceva timp până o să recuperez toată informația pierdută (nu a fost așa).

Nu mai știu să scriu de mână! Eu, care aveam un scris atât de mic, frumos, rotunjit, acum nu mai știu să fac literele egale și abia am răbdare să termin propoziția asta.

Mi-am dat seama că sunt dependentă de muzică și de multitasking. Și nu știu dacă e o dependență neapărat rea, mă concentrez mai bine când fac 3 lucuri deodată decât unul singur (what the hell?). 

Cel mai înfricoșător este faptul că nu poți lua legătura cu nimeni. 

Și că-ți vin tot felul de curiozități în minte despre care nu ai unde să citești.

Dacă vrei să vezi cum o să fie vremea azi, te uiți pe fereastră. Dacă vrei să vezi programul de lucru a unui magazin care e la 50 km de tine, te duci până la magazin. Dacă pisica ta face caca moale, o iei în brațe și te duci la veterinar, că n-ai unde să cauți leacuri băbești și nici cum să-l țârâi pe vet 🙁

În final:

Recomand. Cred că o experiență de genul ăsta, pe termen scurt, poate fi terapeutică. Dacă ai nevoie de o pauză, de puțin timp cu tine, de o mică provocare, încearcă asta. Să stai o zi fără internet e mult mai greu decât pare și mi se pare o metodă bună de a deveni puțin mai conștient și recunoscător pentru vremurile pe care le trăiești și toate lucrurile ”mici” care-ți ușurează viața. Nu vreau să știu cum m-aș fi descurcat dacă nu era sâmbătă…

Următorea provocare: o săptămână fără tehnologie.

Tu când ai petrecut ultima dată o zi întreagă fără tehnologie?