Internetul e o plantație de panseluțe

Dacă folosești Twitter câtuși de puțin, e imposibil să nu observi că apare periodic un hashtag care se termină în isoverparty.

Da, acel hashtag unde se adună prostimea să hulească o celebritate sau orice persoană care a ajuns în atenția publică cu câte o gafă pe care a făcut-o în 2006 și s-a descoperit acum.

Mă bucuram recent, vorbind cu cineva, că la noi încă n-a ajuns boala asta :))

AM GREȘIT.

Urmăresc aceleași persoane de câțiva ani pe social media și mi-am dat seama că femeile pe care le admir cel mai mult au toate câteva lucruri în comun.

Nu o să dau nume pentru că nu are rost, dar toate mi s-au părut mereu niște persoane ambițioase, cu pasiuni și idealuri, care luptă pentru anumite cauze ș.a.m.d.

Și toate, la un moment dat, au primit un val de hate pentru ceva ce au spus sau făcut.

Chiar dacă nu au transmis neapărat un mesaj greșit, uneori contextul le-a făcut să pară ridicole sau să fie neînțelese (mai ales pentru o anumită categorie de marțafoi).

Toate au rămas cu un soi de stigmă, adică până și eu mă feresc să spun cuiva că-mi place o tipă anume pentru că deja anticipez reacția (nu, nu e vorba de Dana Budeanu, pfiu, dă-ți una).

Eu credeam că n-avem cancel culture, dar cam asta este definiția.

Să rămâi în memoria colectivă drept ”aaa, proasta aia” pentru o greșeală făcută acum nu știu câți ani.

Am mai zis, nevoia asta de a eticheta omul, ca tot, pentru un simplu gest, vorbă, decizie sau preferință, mi se pare sinistră, cât timp nu sunt lucruri cu adevărat alarmante și periculoase.

Dacă stau să mă gândesc, cunosc bărbați care au spus lucruri mai grave, dar cred că misoginismul și sexismul se uită mai repede decât cringe-ul 😀

Cât timp nu incită la ură și nu rănește pe nimeni, te rog eu, hai să trecem peste.

Știu că pentru mulți e ocazia perfectă de a se simți buni, morali și prețioși fără să facă vreun efort real, dar hai să ne scoatem panseluțele din cap, pentru că dând unii cu alții de gard din cele mai puerile motive, o să ajungem niște roboți paranoici, perfecționiști, falși, și eu zic că avem deja destule boli.

Săptămâna trecută am văzut un artist cu peste 25k urmăritori cum a fost vânat și banat pe Twitter pentru o glumă foarte inocentă în doar câteva minute. Nici măcar nu a fost vorba de umor negru, a fost un meme banal, care există deja în multiple forme de câțiva ani, dar na, cred că e important și cine pornește turma spre tine.

Poți să faci o gluma de o sută de ori, dacă n-a văzut-o acea KAREN, poți să exiști în pace… te găsește ea peste 10 ani și vezi atunci 😀

de ce ne revoltăm la conținutul gratuit?

N-am avut ce face și m-am băgat într-un schimb de replici pe TikTok, care m-a uimit. Totul a început de la un tip care blocase niște conturi pentru că-i comentaseră aiurea, așa că au venit mai mulți inși să-l tragă de ureche, că trebuie să lase oamenii să se exprime liber !!!

Încerca unu acolo să explice că orice spune cineva despre tine pe Internet trebuie să-ți dea de gândit :))))))

Citez: și un hater dacă îți spune că ești arogant, are un motiv.

  1. Internetul e plin de oameni aiurea, dacă îți schimbi personalitatea în funcție ei, înseamnă că nu ai una.
  2. Dacă nu e hater, pur și simplu îți explică de ce i se pare că ești arogant, nu aruncă o vorbă și pleacă.
  3. E normal să te cunoști mai bine decât un om care își dă cu părerea despre tine dintr-un video de 15 secunde. Anormal mi se pare să te expui pe Internet, tu neavând niciun pic de încredere în tine. Te condamni singur la tortură psihică. Pentru că anonimatul scoate ce-i mai rău din oameni.
  4. Oricât de nobile sunt gesturile tale și oricât de mult te chinui să nu deranjezi, întotdeauna o să aibă un bolând treabă cu tine. Dacă cineva îți spune că ești arogant, o poate face dintr-o mie de motive care să nu aibă legătură cu persoana ta. Poate i s-a părut lui ceva.  
  5. Există atât de mult conținut pe Internetul ăsta. Gratuit. Nu am înțeles niciodată oamenii care crizează într-un colțișor care-i urmărit de câteva mii de persoane. Acel om, în 99% din cazuri, nu e influencer, are doar un cont personal pe care-și exprimă gândurile și a strâns niște urmăritori din greșeală. Știu că pare straniu, dar nu toată lumea se visează faimoasă. Nimeni nu are nicio datorie față de tine cât timp cât nu-i dai să mănânce prin vizualizările tale. Dacă vrei conținut personalizat din partea lui, poți oricând să-l întrebi cât te costă 😀

Problema e că libertatea de exprimare e foarte prost înțeleasă. Faptul că ai o părere și o exprimi, nu te ferește de reacții sau consecințe.

Majoritatea au impresia că pot spune orice, cât timp completează ulterior că aia e părerea lor. În narcisismul lor sinistru, ei cred că ”părerea” trebuie respectată indiferent cum e formulată și ce transmite. Părerea e sfântă! Doar pentru că e! 

Eu am decis că nu o să dau niciodată block pentru că am relații liniștite, n-am pe cine să torturez psihic și e păcat de talentul meu :)) mă irosesc.

Dacă ai prea mulți hateri și n-ai ce face cu ei, ai trei variante:

  • îi ignori sau îi blochezi – dacă-s hateri pasionați își fac conturi noi, deci nu rezolvă multe varianta asta, eu am un bolând care mă urmărește de pe conturi false de 6 ani. apropo, du-te dracu’
  • le răspunzi frumos numai de-a naibii – eleganța ori îi intimidează, ori îi enervează mai tare – ambele au rezultate amuzante
  • îi trollezi – cea mai distractivă variantă, dar a se lua în calcul doar atunci când chiar n-ai altceva mai bun de făcut. eu nu cred că trebuie să fim mereu serioși pe Internet, ar fi chiar trist să răspundem mereu educat oricărei scuze de om. în special ăstora cu trăsături narcisiste. ăștia merită chinuiți lent.

Singura variantă cu care nu sunt de acord e să dai replică la absolut fiecare comentariu posibil, am văzut asta recent pe pagina unei tipe. Creezi un loop. Nu se mai termină niciodată. Mai lasă-i să mai și flămânzească, că unii chiar se hrănesc cu pâine și circ.

Voi cum tratați haterii? 😀

generația smiorc

Există o tendință a părinților în ultimii ani, de a feri copiii de probleme sau a-i victimiza.

Sunt prea speriați, să nu cumva să abuzeze copilul, să nu cumva să-l lase să plângă două minute, să nu cumva să transpire.

Îmi dau seama că orice parinte își dorește ca puiului să-i fie bine și să o ducă măcar puțin mai bine decât a dus-o el, dar cocoloșeala asta pare că se resimte în atitudinea ultimelor generații și nu are cum să le fie benefică în viitor.

Recent am tot auzit replica: “în loc să ne ajutați să ne fie mai bine, vă gândiți că las’ că și noi am dus-o rău”.

Urmate de liste întregi de plânsete, despre cât de grea e facultatea (cea facultativă), cât de greu e sa ai job in paralel (cu facultatea cea facultativă), cât de greu e să… și să… și să.

Dar …nu așa trebuie sa fie?

La 20 de ani ai nevoie de experiențe sociale complexe, trebuie să-ți iei lumea în cap și să te dai cu capul de pereți, că viața din punctul ăsta mai ușoară nu devine, dacă nu treci prin niște greutăți care să te formeze sau să te forțeze să te descurci, o să fii toată viața numai un smioc :)).

Chiar ar trebui sa te simți norocos dacă ești într-o situație mai dificilă, pentru că asta însemna că faci ceva cu viața ta, că te îndrepți spre ceva, că ai de unde învața ceva.

Mie îmi pare bine că n-am avut un start ușor în viață. Am avut job-uri cretine. Nu mă interesa că e de jos, că nu-i de femei, că mă murdăresc pe mâini. Dacă nu aveam un metru și-un pupic, mă duceam direct în construcții. Cărat mortar cu găleata!!! Visul meu umed. Acum nu aș mai face orice. Nu mai am răbdare. Romantizez prea mult cafeaua. Sunt sensibilă toată ziua daca nu dorm bine. Mă dor șalele. Și am doar 25 de ani :)))))

Daca nu profiți acum de energia ta, când o s-o faci?

Nicio poveste de succes nu începe cu “mergeam cu trenul moca”.

Nimic frumos, durabil sau valoros nu a venit din comoditate și pomeni.

Lumea a dus-o mai rău, dar s-a murit? S-au găsit soluții și chiar s-a făcut facultate mai serioasă. 

Problema nu e transportul, ci unde duce el. Acolo sunt adevăratele chestiuni în care trebuie investită energia, dacă ne interesează bunăstarea noastră 😀

Avem cadre didactice agramate și demente, nu avem locuri de practică serioase, materiile sunt în urmă cu câțiva ani, unde-s protestele?

Spunea un bisnismen că dacă vrei sa cunoști un om, trebuie să-l întrebi care a fost experiența care l-a marcat și transformat în cine este el azi.

Nu știu dacă am vreun fir alb, dar dacă am, citind prostia asta l-am căpătat.

Pentru că în 99% din cazuri, experiențele care te “transformă” nu sunt dintre cele mai frumoase.

Gândește-te la o întâmplare care ți-a deschis ochii în legătură cu ceva sau din care ai învățat ceva valoros. Sunt destul de sigură că nu a fost o plimbare și că marea ta trauma și greul tău imens în viața nu e că ai plătit un bilet de tren.

A fost ceva mult mai intim, sensibil și despre care nu-ți vine să le povestești zilnic oricărui necunoscut.

E normal să-ți fie greu, nu greu sa pici din picioare și să intri în depresie, dar e normal sa existe confuzie și decizii proaste și să muncești puțin mai mult la vârsta asta. 

Nu e capăt de lume.

un mic tool bun #deîncercat

Citeam niște notițe de acum câțiva ani, din facultate, unde încercam să aplic niște chestii învățate la cursul de marketing pe proiectele mele personale și am găsit și o analiză SWOT a blogului 😀

Ce este o analiză S.W.O.T?

O să încerc să prezint asta în cel mai scurt și neplictisitor mod posibil, cu toate că am impresia că toată lumea știe ce înseamnă asta.

Este efectiv o înșiruire de puncte tari (strenghts), puncte slabe (weaknesses), oportunități (opportunities) și amenințări (threats) a unui proiect, afacere, companie etc.

Eu prima dată când am auzit de analiza asta, am aplicat-o pe propria persoană și mi s-a părut intereresantă, așa că o să las mai joc un exemplu, poate o să ajute pe cineva, cândva.

Cel mai important lucru este să fii sincer cu tine. Pentru că nu te ajută cu absolut nimic să-ți umfli punctele tari și nici să te desconsideri total. Scopul acestui tabel este să îți ofere o imagine de ansamblu asupra proiectului tău, astfel încât să știi unde unde să plusezi.

Cine ești, ce ai de oferit, ce poți îmbunătăți, ce riscuri există, cam la întrebările astea ar trebui să răspundă analiza.

Mai jos este o foarte scurta analiză pe care am făcut-o pe atunci, când voiam să fac niște schimbări și aveam cu totul alte idei despre ce urma să se întâmple pe blog, dar o las așa:

Puncte tari:

  • Blogul este pe un domeniu propriu, ceea ce denota profesionalism.
  • Este un blog generalist, subiectiv, ceea ce ma lasa sa abordez o arie larga de subiecte.
  • Este scris intr-un mod simplu, articolele se citesc ușor și rapid.
  • Tema simplă, nu distrage atenția, pune conținutul în evidență.

Puncte slabe:

  • Nu sunt constanta, postez rar, nu-l promovez pe social media.
  • Nu-mi pasă de concurență, sunt prea individualistă, nu vreau să mă asociez cu bloggerii.
  • Nu pot sa scriu rapid, despre orice pentru că-s perfecționistă și mă doare creierul când intru in procesul de editare, așa că am 500 de ciorne. 

Opotunitati:

  • Fiind studentă, pot sa abordez o serie de probleme de interes pentru tineri și mai ales tinerii interesați de facultatea mea.
  • Fiind o cititoare, pot promova literatura prin diverse tipuri de articole, nu neapărat recenzii. 

Amenintari:

  • Ura sinistra față de reguli. Le știu pe toate, aplic 1% și alea cu durere în suflet.

Analiza asta nu prea are limite, cam orice proiect are factori interni (puncte tari și puncte sclabe) și factori externi (oportunități și amenințări), așa că o poți folosi la ce vrei tu, poți intra mai adânc în probleme, poți să-i tragi și un tabelaș cu floricele. 

De fapt, am făcut eu un tabel, dacă-ți place save / print / pin:

opinii nepopulare | cărți edition

Prefer cărțile electronice, am încercat recent să citesc o carte în format fizic și nu am reușit să-mi găsesc nicicum o poziție în care să nu stau chinuită, să nu amorțesc după câteva minute, să nu mă forțez cumva să țin cartea deschisă, a fost o fâstâceală continuă, care m-a enervat, așa că prefer să citesc veșnic în fața PC-ului sau răsturnată pe unde apuc cu ochii într-un ecran 🙂

Cărțile noi miros oribil, a pește sau oțet, iar cele vechi a praf stătut și mucegai.

A fi pasionat de cumpărat cărți și a fi pasionat de citit cărți nu este același lucru.

Coperta, formatul cărții, fontul, totul influențează experiența pe care o ai cu o carte, evident că judecăm cărțile după felul în care arată. 

Mi-am schimbat părerea despre motivul pentru care majoritatea termină liceul cu o aversiune față de literatură. Nu cred că obligația de a citi acele cărți lasă acel gust amar, până la urmă obligații am avut la toate materiile.

”Problema” e că cel mai probabil n-au avut exemple acasă. Dacă nu a avut cine să-ți spună povești când erai mic, pentru că ai avut părinți neinteresați sau neștiutori, normal ca nu te interesează nici pe tine. Persoanele cu o atracție naturală pentru cărți sunt destul de rare, profesorii care să știe cum să-ți insufle pasiunea asta și mai rari.

Cred că printre cele mai vechi amintiri ale mele sunt părinții mei citind. Tata îmi citea Miorița și-mi vorbea despre stele, mama îmi citea poezii și mă lăsa să-i distrug aluatul de prăjituri, bunicul citea romane grele cu toate că avea doar 4 clase, avea o bibliotecă frumoasa, cu cărți rare, legate în piele, iar eu îi citeam povești cu zâne fratelui meu. Mereu am fost înconjurată de cărți. Când aveam 5 ani a dezmembrat mama pentru o perioada biblioteca și a urcat cărțile într-o mansarda. Uram mansarda aia. Era întunecoasă și scările erau abrupte. Să urci acolo era ușor, dar era înfricoșător să cobori, pentru că nu aveai de ce să te ții pe scara aia lungă. Pentru că eram obișnuită să am cărți mereu, cu toate că nu știam încă să le citesc și aveam frică de înălțimi, îmi luam inima în dinți aproape în fiecare zi și urcam pe furiș acolo doar ca să citesc titluri, să le aranjez după tot felul de criterii și să le răsfoiesc. Obișnuință.

Voi ce opinii nepopulare aveți despre cărți, citit, cititori? Eu aș putea s-o țin în rant-uri o săptămână, dar mi-aș face mulți dușmani pă lume :))))

toată prostia de pe lume e pe Facebook

Cred că o să urmeze o întreagă serie de articole în care arăt cum îmi iau trigger la postări de pe Facebook. Nu au neapărat legătură cu literatura, dar nu mă pot abține când văd atâta… *insert cuvânt jignitor here*.

Postarea care mi-a întunecat mintea:

A ajuns cancel culture și la sat…

Am mai zis că ocolesc tot ce ține de Facebook, în special de grupurile românești, dintr-un motiv simplu – ca la noi, nu-i nicăieri pe Internetul ăsta.

Mi s-a părut totuși interesant când mi s-a recomandat un grup cu întrebări pentru avocați, dar mi-au trebuit doar două click-uri ca să simt cum îmi cedează o bucată de creier acolo.

Nu s-o fi exprimat femeia clar din prima, dar întrebarea era: ce se întâmplă cu investiția ei într-o casă, în cazului unui divorț, având în vedere că soțul a achiziționat-o înainte de cununia civilă?

Românul putea răspunde la subiect, cu un articol de lege sau cu propriile cunoștințe, că după o vârstă cam toată lumea are de-a face cu domeniul și este unul destul de minat.

Ce a făcut românul în schimb?

A scos colții misoginismului și a paranoiei veșnice care zace în toți pârliții: e curvă, materialistă și se mărită pentru bani!

Apoi s-a apucat furios să-i scrie iubitului ei (imaginați-vă ce găuri trebuie să aibă în șosete oamenii ăștia). Ei, în mintea lor strâmbă, i-au scris crezând că-i fac omului un bine, că-l iau din calea acelei nenorociri care vrea să profite de proprii ei bani. Doar na, toți știm că nu trebuie să te gândești la viitor, viața e toată pictată în nuanța foiței de ceapă, banii cresc printre crăpăturile de asfalt, îi piguli ca gâina când te plictisești pe acasă că doar îți petreci tot timpul acolo, nu muncind undeva pentru a-ți crea un loc stabil în lume. Iar iubirea nu doar că e veșnică, dar ține și de cald, te apără și de ploaie. Anticipat!  

După mintea unora, la fel de realistă ca un film Barbie și îmbibată cu psihologie mai ieftină decât un covrig, trebuie să te lași așa, în voia sorții. Din iubire. Toate informațiile pe care le cauți trebuie să-ți folosească într-un scop anume. Malefic, desigur. Așa, pentru tine, să știi ce semnezi și în ce te bagi, nu este suficient. 

Mi se pare cretin de-a dreptul să ai pretenția ca unei persoane să nu-i pese de munca ei.

Să-i spui că normal ar fi să investească într-un viitor care nici măcar nu știe dacă-i va aparține. 

Sunt atât de multe cazuri de persoane care au agonisit o viață întreagă pentru o casă și au rămas la un moment dat doar cu hainele de pe ele, încât nu ai nicio scuză în 2020 să fii atât de imbecil și să nu te intereseze aspectele civile ale unei familii înainte să-ți intemeiezi una.

Postarea a fost distribuită într-un alt grup unde, după ce m-am certat o jumătate de oră cu 3 ”bărbați” rupți în călcâie de supărați, care i-au transmis în privat ”victimei” că viitoarea lui nevastă nu plănuiește să doarmă în tomberon peste câțiva ani, unul dintre ei s-a oprit în mijlocul tărăboiului și a spus: are dreptate femeia. 

Atât.

Later edit: Tipa a editat ulterior și a spus că a mai rămas o dată pe drumuri și nu vrea să repete povestea 😐

#5daysof bullet journaling

Spuneam în articolul despre organizare că am încercat de multe ori să mă țin de un bullet journal și nu am reușit din cauza faptului că sunt o perfecționistă de-o prostie rară, și la fiecare mică greseală, rupeam pagina și o luam de la capăt.  

Am zis să îi dau o ultimă șansă acestui tip de jurnal pentru 5 zile, apoi să stabilesc definitiv dacă e sau nu de mine, pentru că nu vreau să mai jumulesc agende în viitor tot încercând să mă leg de chestia asta. 

Scrollam reddit-ul și mă uitam cu ciudă la sutele de layout-uri perfecte de bullet journal si mi-am dat seama că uitându-te toată ziua la astfel de fotografii uiți adevaratul scop al unui astfel de jurnal:  

te ajutete organizezi. 

Ce trebuie să știe cineva înainte să se apuce de bullet journal, în special dacă are creierul stricat, ca mine: 

Este jurnalul tău!

Așa că faci ce vrei cu el. Motivul pentru care majoritatea își desenează bujo-urile ar trebui să fie unul terapeutic. Să-ți planifici viața în timp ce creezi ceva frumos este relaxant și este sănătos să ai activități creative. Însă comunitățile online au transformat încă un lucru simplu și frumos într-un efort disperat de a strânge like-uri și de aici mult perfecționism, puțină utilitate.  

Este un instrument.

Foarte rar o sa vezi un bujo minimalist si util, strict organizatoric. Dar inițial a fost conceput strict pentru asta. Ca să ai un bujo nu trebuie să fii o fire extraordinar de artistică, să înveți caligrafie și să desenezi zilnic. Astea sunt doar opționale.

Poți să măsori ce ai tu chef în ce fel ai tu chef, dar un astfel de jurnal ar trebui sa-ti simplifice viata, nu să-ți umple timpul cu tabele inutile, nu să-ți analizeze viața în detalilu. Părerea mea. Cu toate astea:

Nu există reguli. Sau limite.

Deci, este Bullet Journal pentru mine? 

Nu. 

Cu toate că ador ideea, aproape în fiecare zi am uitat de el.

Cu toate că-mi place să bifez liste, nu m-a motivat în niciun fel să-mi mișc popoul, zilele astea am făcut orice altceva, dar nu ce era pe liste.

Abia am găsit layout potrivit pentru nevoile mele, pentru că deja am OneNote și toate nebuniile de care vorbeam în articolul trecut. Și mi-am imaginat cum ar fi să fac tot ce fac în OneNote pe hârtie, de cât spațiu aș avea nevoie să depozitez atâtea agende…. nu, mulțumesc.

Îmi place ideea de TOP 3 task-uri importante zilnic, dar o s-o aplic în bujo-ul meu digital, pentru că acolo mi-e mai confortabil.

Admir persoanele care au răbdare și ambiție să se țină de așa ceva, și mai ales cele care reușesc să le facă să arate atât de artistic, pentru că eu nu pot. Și o să mă holbez în continuare la orice thread, hashtag, postare, video în care se menționează bullet journal-ul pentru că nu am limite la prostie 🙂

Am creat un board de bujo-uri minimaliste din care m-am inspirat zilele trecute aici.

există cărți cărora le-a trecut vremea?

Anul trecut am citit o carte clasică pentru copii, Pânza lui Charlotte, și m-a cam pus pe gânduri. Mi-am dat seama că sunt multe cărți pe care nu le-am citit sau nu-mi amintesc să le fi citit la vremea la care ar fi trebuit, deși le-am avut mereu prezente pe o listuță într-un colț al minții. 

Aceasta este o postare deschisă, unde o să adaug în timp cărți pe care ar fi trebuit să le citesc în copilărie, adolescență etc. Genul acela de cărți pe care le-a citit toată lumea în afară de mine. Iar când rămân în pană de idei de lectură, o să arunc un ochi pe aici.

Cărțile au vârstă? Voi ce ziceți?

Literatură română 

Cartea cu Apolor, Gellu Naum

Cireșarii (1-6 volume), Constantin Chiriță

Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu

Recreatia mare, Mircea Sântimbreanu

Toate pânzele sus!, Radu Tudoran

Literatură universală 

Grădina secretă, Frances Hodgson Burnett 

Anna din Green Gables, Lucy Maud Montgomery

Comoara din insulă, Robert Louis Stevenson 

Colț alb, Jack London

Robinson Crusoe, Daniel Defoe

Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift

Contele de Monte-Cristo, Jesse Horn

Don Quijote de la Mancha, Miguel De Cervantes

Matilda, Roald Dahl

Winnetou, Karl May

David Copperfield, Charles Dickens

Coliba unchiului Tom, Harriet Beecher Stowe

Un yankeu la curtea regelui Arthur, Mark Twain

Castelul din Carpați, Jules Verne

Cei trei mușchetari, Alexandre Dumas

Mândrie și prejudecată, Jane Austen

La răscruce de vânturi, Emily Bronte

Morcoveata, Jules Renard

Ivanhoe, Walter Scott

bookish facts about me

Am citit peste 300 de cărți și mi se par puține. 

Contrar așteptărilor,  tot m-a întrebat cinevaaici pe blog, dacă am și viață personală sau doar stau și citesc toată ziua, eu citesc câteva ore pe săptămână, uneori doar câteva ore pe lună. Citesc cărți scurte, deci le citesc dintr-un foc, nu mi-am format încă obiceul de-a citi zilnic. Cred că dacă aș fi avut o rutină de genul acesta, aș fi cititi dublu până acum 🙁   

Primul roman pe care l-am citit a fost Purgatoriul (Invidia) de Ștefan Berciu.  

Aveam în jur de 12 ani, și mi se pare foarte interesantă memoria asta umană, cum ține ea minte în detaliu o carte citită acum 12 ani, deși la momentul actual nu-mi amintesc subiectele multor cărți citite anul trecut nici dacă mă forțez puțin. 

Am un stil de viață prea minimalist ca  colecționez cărți. 

Prefer să le împrumut. Bibliotecile rulz. 

Ador să mă uit la cărți, dar nu țin atât de mult să le am. Eu îmi aleg următoarea carte foarte spontan și abandonez cărți foarte ușor, așa că nu vreau să investesc în cărți pe care apoi să nu le pot termina. Mi-am învățat lecția. Viața e prea scurtă ca să ți-o chinui cu cărți care nu-ți plac. Și apoi să te uiți cu dușmănie cum zac pe raft acolo, și să te gândești câte șaorma intrau în banii ăia… 

Singurele cărți pe care le-am păstrat sunt cele primite cadou de-a lungul anilor, pentru că au semnături și poezii scrise pe ele și-s amintiri drăguțe.  

Nu recitesc cărți aproape niciodată. 

Și ăsta e unul din motivele pentru care nu are rost nici să le cumpăr. Mi se pare că sunt prea multe cărți de citit în viața asta și nu are sens să citesc o carte (de ficțiune) de mai multe ori, mi se par infime șansele să descopăr lucruri noi la a doua lectură. Din contra, sunt destul de sigură că o carte care mi-a lăsat o impresie bună la prima lectură, la a doua ar putea să nu mai aibă niciun farmec, să mă plictisească și să mă facă să plâng. Eu nu risc! 

Sunt sigură că sunt cărți care merită recitite, dar încă nu știu care-s acelea. Probabil aș reciti cărți de non-ficțiune. 

Eu văd o carte ca pe o experiență, și cred că de asta nu simt nevoia nici să o dețin, nici să o recitesc, or prolly I’m just weird.  

Singura carte pe care am recitit-o de câteva ori până acum a fost Spuma zilelor de Boris Vian. Mi s-a părut mie genială la vremea respectivă, acum nu m-aș mai întoarce la ea.

 Îmi place  citesc cărți pomenite de autori prin alte cărți. 

 Am citit Muntele vrăjit pentru că a apărut în Pădurea norvegiană, de exemplu. 

Dar nu țin cont de recomandări. 

Foarte rar am citit cărți care mi-au fost recomandate, pentru că sincer, am un TBR cât casa, știu ce am de făcut.

Uneori am citit cărți menționate întâmplător în discuții de niște persoane care mă inspiră. Pentru că-mi place să fur meserie, sunt atentă la detalii și înregistrez tot, dacă o persoană pe care o admir menționează o carte, chiar și așa, în treacăt, iar în două secunde trece la altă idee, nu o să-mi iasă prea ușor din minte.  

Nu-mi place deloc ideea e de TOP.  

100 de cărți de citit, 1000 de filme de văzut…. Nu văd sensul lor, nu cred că poți judeca toate cărțile pe aceleași criterii, mai ales când vine vorba de literatură, care e atât de diferită și atât de subiectivă. 

Nu  uit la ecranizări (aproapeniciodată. 

Am văzut foarte puține, e interesant că poți vedea o carte prin ochii altcuiva, dar nu am eu răbdare să aud aceeași poveste de două ori și cu toate că nu vreau, chiar mă enervez când nu se respectă cartea.

Nu suport siropoșeniile, dulcegăriile, romantismul.

Nu pot să citesc romane de dragoste fără grețuri, schimonoseli și o voce foarte ironică în minte, așa că mă țin departe de așa ceva.

Ofer steluțe pe goodreads pe motive foarte superficiale. 

Eu nu am un sistem din ăsta, fix, de criterii de acordare a steluțelor. 

Dau 5 steluțe greu, dar în rest, nu prea-mi pasă. Dau o steluță dacă mă enervează, două steluțe dacă mi se pare ok, dar banală, trei steluțe dacă mi-a plăcut, patru steluțe dacă simt că i-a lipsit ceva, 5 steluțe dau doar dacă îmi place de la început până la sfarșit sau dacă e foarte originală și mă uimește prin ceva anume. De multe ori acel ceva e faptul că mă identific cu personajul, sentimentul acela ,,pff, cartea asta a fost scrisă pentru mine”.

Uneori taxez, în funcție de câte lucruri nu mi-au plăcut la carte. Un fel da: aha! și a mai fost și o scenă incestuoasă! -1!   

Sau, dacă aparțin ale aceluiași autor sau au o anumită temă pe care am mai regăsit-o și în altele, le compar între ele. Dau steluțele astea pe criterii emoționale, nu pe analize serioase, cum am zis și aici că am dat o stea în plus la Micul Prinț pentru că-mi plac vulpile :))))))).

Cam atât. Păreri? 😀

secrete ale goodreads

Recent am descoperit niște secțiuni noi pe Goodreads. Nu sunt chiar secrete, doar că nu sunt nici tocmai la vedere; nu-ți sar în ochi.

 Țin minte că în liceu am avut ca temă un eseu despre platforma socială preferată și am scris pagini întregi despre Goodreads, dar nu-mi amintesc să fi scris ceva legat de următoarele subpuncte. Nu știu dacă încă nu existau pe atunci și le-au adăugat ei între timp sau sunt efectiv chioară, pentru că multe îmi sunt complet noi :)) și am cont pe site-ul ăsta din 2012!

Știai că…?

1.Poți vedea câte cărți ai în comun cu prietenii tăi.

Și nu mă refer la clasica metodă de a te uita prin rafturile lui, mă refer la butonul acesta mic de ,,Compare books” pe care nu m-a dus capul să-l apăs până acum. 

2.  Are funcții în plus dacă e conectat la un Kindle.

Mă refer la Kindle Notes and Highlights, singurul motiv pentru care îmi pare rău că nu dețin unul. 

3. Poți vedea dacă ai dubluri în bibliotecă.

Pentru că se mai întâmplă să adaugi câte o carte în două ediții, fără să vrei, mai ales dacă ești zăpăcit/ă ca mine și ai +800 cărți, în limbi diferite.

4. Biblioteca personală.

Am văzut că multe persoane își fac raft special pentru cărțile pe care le au în bibliotecă (owned) sau exceluri direct, dar se pare că există și o pagină specială unde pot să îți înșiri achizițiile și starea în care sunt. Cred că poate fi utilă pentru colecționari.

5. Ai statistici detaliate.

Pe asta am mai folosit-o în trecut, dar mereu uit cum pot să ajung pe acea pagină, așa că ăsta e un reminder pentru mine mai mult :))

Și încă ceva, știați că putem pune statusuri pe Goodreads ca pe Facebook atunci când nu avem nicio carte la Currently reading? 😐