#5daysof live blogging. | ziua 5

M-am gândit să marchez acest moment unic în istoria umanității printr-o serie de articole în care să vorbesc alandala.

Ziua 1. Ziua 2. Ziua 3. Ziua 4. Ziua 5 aici:

Reminder: CARANTINA NU E UN CONCURS DE PRODUCTIVITATE.

Dar azi mi-am dat seama că în luna aprilie am citit 10 cărți. Printre care și una de 330 pagini – n-am mai atins de mult o carte atât mare, pentru că short attention span. În 2019 recordul a fost doborât în luna septembrie, când am citit 7 cărți, așa că pentru mine e ceva wow că am făcut asta din greșeală :)).

În schimb, cel mai neproductiv lucru pe care am putut să-l fac a fost să descarc TikTok. 

Prima oră a fost traumatizantă, cum e orice colț de Internet în care se află români (mai ales că am fost întâmpinată de echipa ENAT, niște oameni de-un penibil cum n-a mai văzut pământul ăsta). Dar apoi am început să primesc numai postări personalizate, cu oameni din afară, și să mă simt ca pe Vine.

Scuza mea e că eu nu folosesc alte aplicații, am media de 5-7 minute pe Facebook și Instagam. Numai Twitter îmi mănâncă nopțile din când în când.

Nu recomand aplicația, pentru că odată ce începi să vezi numai rățuște și iepurași prin feed, it’s over. Nu mai are cine să te salveze. Aș putea să scriu un articol: mi-am făcut TikTok ca să-ți arăt de ce nu trebuie să-ți faci TikTok, dar am impresia că avem deja prea multe aplicații de socializare și atunci când mai apare câte una, nu mai avem curiozitatea aia, ca pe vremuri, să vedem ce-i cu ea. Ajungem pe acolo doar în cazuri extreme (ups).

Dar revenind la productivitate, o să-mi continui ideea din primul articol: nu ar trebui să ne stresăm suplimentar și cu ideea că nu suntem suficient de productivi, că nu ne putem concentra, că nu dăm randament, nu trebuie să ne mințim că suntem ok, pentru că suntem oameni, avem nevoie de socializare, de soare, de siguranța zilei de mâine și în momentul acesta nu trăim vremuri normale.

Și asta o spun eu, care sunt destul de introvertită, aproape schizoidă, puține lucruri mă bucură la fel de tare ca izolarea, liniștea și amânatul oricărui plan de a ieși din casă :)). 

Nu-mi plac oamenii plângăcioși și nu-mi place să văd lucruri negativiste în general, dar în perioada asta mă bucur când văd o persoană care nu pozează numai zâmbete pentru social media și își permite să fie vulnerabilă. Pentru că e sinceră. Și pentru că nu trăim vremuri normale.

Mă enervează cei exagerat de panicați, care smiorcăie de dimineața până seara, dar îi înțeleg și pe ei. Pentru că nu trăim vremuri normale. 

O să-mi dau o palmă cu piciorul dacă mai citesc o grăzăvie din asta: Shakespeare a scris King Lear când a izbucnit epidemia de ciumă! Newton a descoperit teoria gravității într-o perioadă de izolare! Și îndemnările: asta e șansa ta să scrii cartea aia!!! antrenează-te pentru maratonul ăla de alergare! uite cât timp ai și câte resurse are Internetul! apucă-te de programare!

Este fantastic dacă te poți adapta și reușești să faci tot ce-ți propui în perioada asta, dar dacă nu reușești, chill & no shame. Pentru că oricum nu știm cum va schimba pandemia asta lumea în următorul an… ce va mai conta și ce nu. 

Momentan e suficient să supraviețuim. 

Cineva mi-a spus că atmosfera din ultimele luni i se pare similară cu cea din Deșertul tătarilor – pentru că trăim în așteptare, singuri, într-o rutină îngrozitore, uitându-ne pe geam cum se uita Drogo spre deșert așteptând războiul…. sau să se întâmple ceva, orice. Eu mă simt mai mult ca-n Uzumaki, doar că în loc de spirale peste tot, văd COVID19 :)).

Am făcut mini-challenge-ul ăsta cu live blogging-ul pentru că în ultima vreme am avut tot felul de gânduri haotice și nu am găsit alt cadru în care să mi le exprim.

Recomand oricui să țină un jurnal, măcar în perioada asta, pe hârtie sau pe-un blog, nu contează. Pe lângă faptul că e terapeutic, cred că o să fie foarte interesant să ne citim gândurile după ce lumea o să revină la ”normal”. O să sune totul foarte distopic și o să avem cu ce să ne plictisim nepoții la bătrânețe. 

Tweet-ul zilei:

#5daysof (live) blogging? | ziua 1

M-am gândit să marchez acest moment unic în istoria umanității printr-o serie de articole în care să vorbesc alandala. 

De ce live blogging? Pentru că nu mă pricep la titluri și până la urmă asta și fac, scriu toată ziua ce-mi trece prin minte și la finalul zilei postez.

Pandemia asta m-a făcut să-mi dau seama de niște lucruri.

1.Stilul meu de viață de numește carantină :))

Rutina mea nu a fost prea afectată în ultimele săptămâni. Vreau și eu să mă plâng în cor cu ceilalți, dar n-am de ce. Singurul lucru care-mi lipsește e plimbărica zilnică de 6-8 km prin pădure. Îmi dădea energie. Mai vedeam o căprioară, mai fugeam de-un urs. Mă oftic când văd că e soare afară pentru că am așteptat mult să vină primăvara, dar nu pot să mă plâng. Nu-mi permit să mă plâng când eu am o curte, o grădină și multe animale (2 câini, 5 pisici și-un frate). Un avantaj și dezavantaj veșnic al locuitului la casă este faptul că mereu ai ceva de făcut. Îmi pare rău de cei care stau la bloc și își aud vecinii prin pereții subțiri cum se bășesc sau se ceartă, acompaniați de manele, nup – nu mă plâng.

2. Oamenii nu au hobby-uri. 

Greu de crezut, dar mulți oameni în afară de muncă, TV și spart bani pe băuturi la suprapreț, nu știu altceva. Și nu mi-ar păsa dacă nu aș vedea cum se miorlăie de dimineața până seara pe rețelele de socializare. Mai fac o poză la o omletă, mai distribuie un articol despre problemelele pe care le cauzează izolarea socială, mai un fake news, mai o conspirație, și stau așa și se alimentează cu frică la nesfârșit. Da, știu că e groaznic să stai acasă dacă ești extrovertit sau dacă ești mediocru și n-ai niciun hobby și urăști să stai cu tine pentru că începi să gândești și să-ți conștientizezi lipsurile sau dacă pur și simplu ți s-a dat rutina zilnică peste cap. Toți suntem într-o oarecare măsură stresați, dar cred că pe mulți o să-i omoare panica sau plictiseala înaintea oricărei pandemii. Chile!

3. Sunt o persoană destul de recunoscătoare în general.

Mi-am dat seama că nu am nevoie de o carantină ca să apreciez că am picioare și pot să mă deplasez. Am văzut că multe persoane în ultima vreme și-au dat seama că nu au fost recunoscătoare pentru lucruri simple, absolut banale, ca plimbatul până la magazinul din colț, soarele de afară sau faptul că există oameni specializați în tuns părul. Și nu pot decât să mă bucur.

Pentru că cu câteva zile înainte să devină oficială treaba asta cu carantina, eram în pădure cu prietena mea cea mai bună, ascultam un ciripit și îi ziceam: bă, cine ne vede cum ne extaziem la o păsărică zice că suntem nebune.

Chestiile astea banale, pentru unii penibile, în mod normal le apreciem când e pe aproape vreun pericol și devenim sensibili și puși pe meditație și introspecție. De asta, dacă ar fi să fac un clasament cu lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, pe primul loc ar fi faptul că am oameni cu care să pot aprecia un răsărit, o păsărică, o cafea cu mult caimac, o pisică de pe un gard, o floare crescută printr-o bucată de asfalt crăpat, o plimbare cu mașina seara, căcaturi din astea. 

Pot să văd și dintr-un unghi cinic chestia asta, pentru că știu și cum e ca viața ta să însemne doar muncă-somn și să nu ai timp nici să mănânci. Ce răsărit și păsărele îți mai trebuie atunci? Te piși pe ele. :)) Scuzați limbajul licențios. But still, cred că e bine să nu ne lăsăm să ajungem în punctul acela.

Mi-am amintit de un pasaj superb din Micul prinț. Cam așa suntem toți în perioada asta:

Lista mea de lucruri simple, pe care am umplut-o iarna asta pe Listography:

atmosfera Brașovului însorit (e unică), nori roz, vin roșu, orice parfum, muzica, blănița de pisică, puloverele, tiramisu, zăpada seara, un tren gol, curățenia, plante în ghivece mici, pisicile calico și tortoise shell, unghiile mele în orice nuanță dubioasă de albastru, lumânările, fotografiile în culori vibrante, trandafirii mei de 3 metri, cafeaua

Pot să mă laud și să zic că eram în carantină dinainte să fie cool?

Apropo, nu vă lăsați intimidați de presiunea asta de a fi productivi pe care o tot pompează social media.

Nu mi se pare deloc realist ca într-o astfel de perioadă, destul de stresantă pentru majoritatea, să-ți creezi așteptări nerealiste de la viață sau să te simți vinovat că nu muncești la tine non-stop. Nu știu cui îi stă capul la hiper productivitate, când orice mică urmă de febră, tuse sau durere musculară îți dă anxietate. 

E super dacă poți să profiți de timpul tău, dar nu toți își permit luxul ăsta.

Deja îmi imaginez cum o să arate social media după ce se termină pandemia. Parcă îl văd pe un Gigel cum începe să-și înșire, foarte modest, realizările din izolare: da, păi io am citit o carte pe zi, am învățat două calificări noi, o limbă asiatică, am făcut 3 cursuri de yoga, am văzut toate documentarele de pe Netflix și mi-am tatuat singur cu mâna stângă un coi în frunte!

Și încă o revelație de-a mea:

Când nu ai niciun deadline, niciun loc în care trebuie să ajungi, nicio chestie care să îți ofere minimul acela de stres pozitiv, durează mult să faci și cele mai banale lucruri. Pentru că nu te grăbești nicăieri. Dușul, spălatul pe dinți, pe față, aplicatul unei creme, rutina asta mică pe care o făceai dimineața înainte de muncă într-o oră, poate să-ți ia și 3 ore. Așa că nu mi se pare deloc productiv să stai acasă, mai ales fără un job, că dacă ești obișnuit cu munca din vârful patului te mai organizezi, dar altfel, o parte din motivația și percepția asupra timpului a multora se duce naibii.

Și încă un apropo, o să abuzez de bannere cu flori zilele astea, pentru că mi-e dor de natură.

Tweet-ul zilei:

un an fără rezoluții

M-am gândit ca pentru acest început de an să fac ceva ce n-am mai fost de mult confortabilă să fac – să scriu ca și cum nu m-ar citi nimeni.

În ultimii trei ani, de când există și Julietts, m-am transformat din miserupista aceea, care scria tot ce-i trecea prin cap, în această perfecționistă, care lucrează după planuri editoriale, e un pic prea atentă la cifre și se întreabă mult prea des: cât de relevant e ceea ce fac?

Cred că un om normal la cap nu ar vedea nimic în neregulă cu asta. Doar că mă uit în jurul meu cât nonsens se promovează și am ajuns la concluzia că îmi bat prea mult capul.

Îmi lipsește spontaneitatea aceea care mă caracteriza odată, dar lucrez la asta. Chiar acum.

Acesta este primul meu an fără rezoluții, în care o să fac ce simt atât în ceea ce privește blogul, cât și viața mea personală.

2018 a fost un an bun, am reușit să fac multe lucruri din cele propuse, doar că mi-am dat seama că sunt prea hotărâtă, prea calculată, prea știu ce vreau, iar viața nu e un C.V.

Liniștea e frumoasă, dar creativitatea nu vine din confort.

Trebuie să mă mai urc în tren și fără o destinație clară.

Trebuie să las loc și imprevizibilului în viața mea.

Trebuie să mai și greșesc.

Așa că, 2019, păzea! 😀

and go with the flow.

un mic regret legat de cărți

Sunt în plin maraton de lectură și pe măsură ce înaintez mă macină tot mai tare un mic gând: am citit peste 200 de cărți în viața asta, dar nu am scris niciodată o recenzie serioasă.

Întotdeauna am fost leneșă când a fost vorba să scriu despre cărți, mi-e mai ușor să vorbesc despre ele – de asta mă gândesc să-mi fac un booktube sau un podcast în viitor, auăleu, nu mă judecați – și motivele au fost multe:

Am considerat că nu aș veni cu nimic nou și nemaiauzit, nicio părere ieșită din comun, care ar putea interesa pe cineva și nu am vrut să scriu articole de duzină.

În ultimii ani Internetul a EXPLODAT de la atâtea recenzii de carți. Mi se pare un subiect tratat cu foarte multă lejeritate în ziua de azi și nu am vrut să fac parte din fenomen. Am găsit foarte puține bloguri pe care recenziile să nu sune așa: am auzit de cartea asta pe-aici și pe-acolo, mi-a plăcut, 3 adjective, 5 steluțe, recomand, pa.

Asta e genul de exprimare pe care o abordez eu în articole în care recomand câte 3-5 cărți deodată, așa că mereu am crezut că o recenzie ar trebui să fie un text mai amplu și mai critic de atât.

Au mai fost și alte motive legate de memoria mea de pește și talentul meu de a sări de la o carte la alta, dar o să las discuția asta pe altă dată.

Mă tot gândesc cum ar fi fost ca până acum să fi avut două sute de recenzii serioase scrise. Ar fi înseamnat o grămadă de experiență și dezvoltare personală, pe care acum nu o mai pot recupera.

Anul acesta mi-am propus să scriu despre fiecare carte pe care o citesc, dar pentru că citesc mult și nu am exercițiu, nu am nici răbdare, deci minunea nu a durat mult.

Totuși, vreau să învăț să scriu recenzii și să-mi dezvolt un stil al meu. După acest maraton – pentru că sunt leneșă, cum spuneam, și procrastinez – o să încerc să citesc mai puțin și să scriu mai mult despre cărțile pe care le citesc și DACĂ o să fiu mulțumită de ceea ce iese, poate o să-mi public minunile pe aici, dar nu sub numele de recenzii, pentru că nu sunt calificată pentru așa ceva, mai mult sub formă de idei. Asta e ca un mic anunț.

Așa că învățați din greșelile mele și să scrieți, pentru că anii trec, memoria e ciudată, ideile se uită și e păcat de timpul investit.

Wink.

cum să comentezi pe un blog fără să dai impresia că ești un retardat sinistru

Mici sfaturi, așa, că tot sunt la inceput de drum, poate scade probabilitatea de a mă trezi, ca pe blogul anterior, cu niște comentarii de tot spanacul:

1. Scrie corect din punct de vedere gramatical. Nu iți cer să mă respecți, nici să vorbești civilizat, nici alte chestiuni care țin de bun simț, pentru că mi se pare penibil și nu-s aici să fac ce n-a făcut doamna mă-ta in atâția ani. Dar pe mine, personal, mă deranjează rău semnele de punctuație folosite in exces (….., ?????, !!!!), scrisul cu MAJUSCULE și alte apucături de om cu wi-fi in coteț. Reține asta: scrisul corect este un scris ordonat, plăcut retinei și rareori iau in serios un om, care nu scrie corect, dar imi ține mie teoria cartofului in vânt.

 2. Comenteaza subiectul, nu autorul articolului. Ai ceva de spus in legatură cu subiectul abordat de mine in articolul X? Comentează. Ai vreo problema cu mine? Păi foarte bine, am cont de facebook. Scrie-mi in privat. N-ai coaie? Foarte bine, am About și Contact, ambele pagini sunt despre mine. Scrie-mi acolo, nu-mi critica culoarea ochilor la un articol despre beneficiile laptelui de mamut și așa mai departe.

3. Iți respect opinia, dar mă zgârie pe cur când mă șterg cu ea. Există oameni care comentează pentru că au ceva de spus, pentru că vor să aducă ceva in plus postării sau pentru că vor să mă corecteze și să-mi atragă atenția că fă, nu gândești ok, uite aici niște argumente să ințelegi de ce nu gândești ok, iar apoi există oameni:

– ca la punctul 2

– oameni care uită că au in față un blog personal, că părerile mele sunt subiective, că nu le consider adevăruri universale și nu sunt o fixistă, astfel incât să nu imi pot schimba părerile dacă cineva are de gând să-mi aducă argumente solide in loc să mă jignească pentru că nu avem păreri similare.

– oameni care n-au nicio treabă cu noțiunea de blog și vin aici crezând că citesc cancan. no, ăstora le-aș tăia cablu de la net. nu-ți convine ceva? scroll.

4. Calitatea sau cantitatea? N-am ințeles niciodată comentariile de tipul “misteaux”, “s00per”. Ai citit un articol interesant și vrei neapărat să se știe că ți s-a părut interesant? Dă-i share! Ai ajuta mai mult, decât să-i umplii omului spațiul aiurea cu tot felul de comentarii seci. Share-ul e aprecierea supremă, dovada că uite, mă, te apreciez și nu mi-e rușine că te citesc, vreau să te aprecieze și alții.

5. Dacă nu folosești un nume, un e-mail, un link, ceva să-mi arăți că ești om și exiști, bye. Nu-mi plac oamenii care nu sunt in stare să-și asume ceea ce spun/gândesc.

Dacă ai avut intâmplări dubioase cu comentaci, te invit să-i bârfești in comentarii… :))

intro

tumblr_static_tumblr_static_51yj4198i4wsckcco0w4g4cwo_640mereu mi-am dorit .ro-ul meu, iar acum că il am, nu știu cu ce să incep. ce-i drept, nu-mi plac inceputurile. sunt pline de nesiguranță, emoții și intrebări: oare e bine ceea ce fac? cum să incep? cât o să mă țină? unde o să ajung? dar fiind primul articol, cred că ar trebui să-mi fac o mică prezentare

 cine sunt eu?

mă numesc Julia, am 19 ani și m-am născut in Brașov. nu am făcut mare lucru in viață, dar după cum se vede din intrebările de mai sus, gândesc cam mult. gânditul ăsta aiurea, m-a maturizat cam repede, de aceea tind să cred că sunt o persoană realistă, dar in același timp mă consider o persoană foarte imatură, visătoare, ca să nu zic dusă cu vaca la păscut pe asfalt. am o personalitate contradictorie: sunt calmă, dar vulcanică, sensibilă, dar puternică, perfecționistă, dar rebelă, și aș putea continua așa la nesfârșit. vorba aia, ești o persoană diferită pentru fiecare om care te cunoaște, mi se potrivește. eu nu-s nici alb, nici negru, eu sunt gri. 50 shades of gri.

mai pe scurt, sunt o persoană complicată și dacă ți-ai propus să mă cunoști… baftă!

ce va insemna julietts.ro?

mai intâi de toate, pasiune. mi-am dat seama că scrisul e unul dintre puținele lucruri pe care le fac cu ușurință și plăcere, fie că este vorba de ficțiune sau aberat pe un blog. julietts va insemna orice, de la cărți, filme, muzică, desene animate, jocuri video și  până la păreri sau lucruri mărunte care se mai intâmplă-n viața mea.

DESPRE | CONTACT