Acum 2 ani am văzut cum o învățătoare din provincie a strâns într-un weekend încălțăminte pentru fiecare copil din clasa ei cu o singură postare pe Facebook.
Era luna noiembrie, iar copiii mergeau în șlapi la școală…. și m-am tot gândit uite că se poate, dacă oamenii știu, de ce nu face toată lumea asta?
Dar răspunsul e evident și-l vedem la orice postare posibilă despre vreun act caritabil, acest clișeu, repetat obsesiv pe rețelele sociale: binele se face în liniște.
Apoi am descoperit paginile unor prietene de-ale Aluzivei și voluntarilor Asociației Aluziva, mi-am dat seama că femeile astea fac ce nu fac ONG-uri întregi – tocmai pentru că vorbesc despre ceea ce fac și lumea află.
Urmărind femeile astea mutând munți în ultimii ani, mi-am dat seama de ce am fost revoltată atâția ani și eu la rândul meu pe oamenii care se poziționau filantropi pe social media: pentru că totul este despre ei.
Pe paginile acestor femei nu am auzit deloc tipul acela de discurs:
“Mi s-a rupt sufletul când am văzut… din puținul meu i-am dat și lui ceva :(“.
“Prefer să îmi iau eu de la gură pentru altul :(“.
”Numai Dumnezeu știe ce a fost în sufletul meu :(”
Mereu e așa: asta e situația, uitați cum puteți ajuta.
Binele se face în liniște?
Cred că e o linie subțire care face diferența dintre un om bine intenționat și unul care-și caută cele 5 minute de atenție. Dar e vizibilă.
Nu cred că trebuie să ne lăudăm, dar trebuie să vorbim despre cazurile pe care le cunoaștem.
Pentru că mulți oameni nu ajută pentru că nu știu de existența acelui caz.
Alții nu au curaj să doneze pentru că nu au încredere că banii lor ajung unde trebuie și atunci au nevoie de persoane care să le inspire încredere.
Multora nu le-a trecut prin cap că pot să ajute până când au văzut că o persoană pe care o admiră susține asta.
Două exemple de așa-nu
Mi-au rămas două întâmplări în minte din ultimul an.
Primul caz)
O individă care a scris un roman lacrimogen pe Facebook atât de lung și patetic…
Citeam așteptând un deznodământ care să mă dea pe spate, dar nu, în tot acel roman a vorbit doar despre cum a făcut-o să se simtă, câtă milă avea în ea pentru evenimentul tragic prin care a trecut (un copil avea 80 de bani, nu 1 leu ca să cumpere o înghețată), dar esența era așa, doar menționată la final.
A povestit că a cumpărat o înghețată de zici că s-a lansat în spațiu.
Și de asta zic că un gest autentic e vizibil. Nu ai cum să citești așa ceva și să nu observi narcisismul sinistru cu care se raportează la înghețata aia.
Când obișnuiești să faci fapte bune, e un lucru natural pentru tine încât nici nu-l percepi ca fiind ceva extraordinar, nu e un eveniment la care simți nevoia să scrii un roman și să te bați singură pe umăr pentru câte sentimente au stârnit în tine 20 de bani.
De oamenii de genul ăsta eu fug cu sete, dar asta e nimic pe lângă mizeriile umane care se duc cu farfuria de mâncare într-o mână și telefonul în altă la oameni ai străzii și îi filmează ca pe niște animale la zoo.
Un gest venit din empatie se vede.
Pentru că empatia nu înseamnă doar să îi înțelegi foamea acelui om.
Înseamnă să-i înțelegi și condiția, poziția, situația pe care e foarte probabil ca mintea lui să o perceapă ca fiind umilitoare.
Să înțelegi că poate și acel om are demnitatea lui, chiar dacă se afla în situația aia în care numai el știe cum a ajuns.
Al doilea caz)
Un tiktoker a făcut o afirmație care m-a făcut să-i dau block în următoarea secundă, deși n-am interacționat cu el niciodată.
Omul a strâns cu ajutorul următorilor săi o sumă decentă pentru un orfan de 12 ani, care își dorea un telefon și niște haine.
I-a cumpărat un iPhone, o boxă bluetooth etc și a zis că nu îl doare că a cheltuit atâția bani pentru că:
1) se duc la un copil nevoiaș
2) pentru că nu sunt banii lui 🙂
Dacă erau banii lui… dar nu sunt, deci hai să-i risipim.
Poate omul a avut doar o exprimare nefericită, dar tot mi se pare aiurea că din atâtea telefoane performante, a irosit o grămadă de bani pe un Iphone, când putea să-i cumpere multe alte lucruri mai utile… saaau… să cumpere tuturor copiilor câte ceva. Pentru că a umplut copilul acela de cadouri, iar colegilor lui le-a dus niște croissante la un leu. M-a scârbit. În orfelinate oricum li se confiscă aparatura sau e folosită cu porția. Boxă bluetooth îi trebuia. Mi s-a părut că nu a gândit prea bine problema și banii ăia puteau fi folosiți cu cap. Se puteau face mai multe. Și așa se naște neîncrederea.
Dar nu e treaba mea să judec, lumea nu e atentă la nuanțe, se emoționează și plânge în comentarii oricât de vizibil împuțită e exprimarea unui om. Care apropo, e profesor universitar. Teoretic ar trebui sa fie un orator bun.
Omul a fost aplaudat de zici c-a pus un picior pe lună, deci campania și-a făcut treaba.
În schimb, Aluzivei i se scoteau ochii că “chiar trebuie să arăți fiecare sarma donată? – DA. Oamenii vor să știe unde li se duc banii, iar transparența atrage și mai multă implicare.
E bine că există faptele astea, orice intenții ar fi în spate. Dar eu unui astfel de om nu i-aș dona niciun pix. Sunt destule asociații care fac fapte bune, TikTokerii ar trebui să fie ultimii care să te inspire la ceva.
Eu am încredere în Asociația Aluziva și în colaboratorii lor, momentan. Punct bonus că Alina a fost jurnalistă, și știe să verifice dacă o cauză e serioasă sau nu. Eu nu știu.
Și nu sunt de acord deloc că binele se face în liniște. Asta e replica preferată a zgârcomanilor care n-au făcut nimic cu viața lor, dar vor să păstreze o aparență. Nu par să-și amintească ce urât e să te lauzi când pun poze pe social media din merțane, vacanțe și înțoliți în branduri.
“Binele se face în liniște” nu e altceva decât o lozincă anti-comunitate.
Nimic nu se face în liniște. Oamenii au nevoie de alți oameni. Nu ai cum să strângi bani pentru o cauză fără să știe nici naiba de ea. Binele îl faci în liniște doar când ești milionar.