Știam că activismul anti-ulei nu a fost doar o fază, că oamenii încă există, vandalizează, se trântesc prin trafic și se dau cu capul de pereți .
Ce n-am știut e că a ajuns și la noi acest extremism cu aplaudatul lor.
Credeam că o dată în viață suntem cu toții de acord că ăsta e activism de carton și autorii lor trebuie dați cap în cap.
Și zic de carton pentru că n-au curajul să protesteze acolo unde trebuie, așa că îi găsim pe străzi și muzee, stricând ziua și munca unor oameni nevinovați.
Dar nu, am dat de-un video (pe care nu o să-l promovez pentru că nu merită) în care un individ insista că nimănui nu-i pasă de artă și probabil au creat mai multă antipatie, DAR nu există altă metodă de a atrage atenția asupra problemei și măcar au reușit să facă asta.
Mie-mi pasă de artă, și cum sunt înconjurată de oameni ca mine, observ că cei cu preocupări boeme, au cât de cât educație, resurse, și timp să își permită acțiuni ecologice.
Așa că eu nu pot să înțeleg cum au ajuns la concluzia că cel mai mare dușman al uleiului este arta și, dintre toate lucrurile inutile de pe acest pământ, ea merită cea mai tare minimalizată. Sunt doar niște cârpe în ulei!
Și Taylor Swift e doar o tipă, de ce nu i se confiscă avionul privat?
Cred că ultimul lucru de care aveau nevoie acești activiști era să îndepărteze și ultima mâna de oameni care încă îi priveau ca pe niște homosapienși.
Acest nimănui nu-i pasă, o minciună sinistră.
O dată la 2-3 zile apare câte un articol despre cum vine sfârșitul lumii. În Europa, cel puțin, se fac acțiuni constante pentru mediu. În Brașov e plin de centre de reciclare, autobuze electrice, spații verzi.
În afară de câțiva negaționiști, care nu o să creadă niciodată ce au sub nasul lor nici dacă pute a hoit marinat, toată lumea e conștientă de schimbările climatice, că doar văd și ei vremea de afară. Problemele de mediu sunt cunoscute. Doar că nu pot fi rezolvate de pe o zi pe alta și nu ne permitem să creăm mai multe probleme momentan.
Atâția influenkeri și nu pot face o campanie de educare?
Am înțeles că activiștii pentru ulei sunt finanțați de o doamnă înstărită și cu procese de conștiință că are afaceri poluante (informație neverificată, nu-mi pasă prea mult de aspectul ăsta).
Dacă banii nu sunt o problemă, mereu există altă metodă.
Dacă educația pe subiect e problema, nu se pot plăti niște copywriteri să scrie texte care să nu fie plictisitoare, alarmiste, să fie cât de cât persuasive și să le dea la 3-5 influenkeri diferiți, cu content generalist, să facă un fel de colaborare entertaining, super-hyped și să facă astfel să ajungă informații prețioase la oameni cât mai diverși într-un mod cât mai creativ și ușor de digerat? Avem Internet chiar degeaba? Au făcut asta și nu a funcționat?
Eu îmi amintesc că Lil Dicky a rupt cu Earth pe Youtube acum 3 ani (376 milioane de vizualizări, hello?), a creat discuții mult mai serioase și după un singur an a reușit să strângă și să doneze mai departe 800K dolari pentru asociații care se ocupă de pădurile amazoniene, agricultură regenerativă, protecția rechinilor etc.
Unul dintre primele comentarii ale melodiei:
crazy that this came out 2 years ago, I remember everyone talking about it in class
Și a făcut asta pornind de emoții pozitive, nu pișându-se pe interesele unei nișe, nu vandalizând și producând daune, nu irosind mâncarea și timpul altora.
Oamenii nu vor reacționa niciodată pozitiv la acțiuni sfidătoare și arogante.
Dacă e vorba doar despre oprirea companiilor mari din a folosi combustibili fosili, încă nu am auzit nicio soluție concretă despre cum ar putea face asta peste noapte sau măcar în următorii ani.
Când singura metodă de a rezolva o problemă de comunicare e să urli JUST STOP, nu înțeleg cum te-ar putea duce capul să găsești rezolvări tehnice serioase.
Avem televiziunea și internetul, care sunt cele mai mari instrumente de comunicare, avem social media care, teoretic, influențează enorm, avem atâtea industrii care evoluează cu rapiditate doar pentru că oamenii sunt foarte creativi, în general – ar putea ieși din toate astea niște chestiuni geniale…. și noi aruncăm cu ciocane în tablouri :)).
Aruncatul cu ciocane în artă poate genera doar 3 tipuri de discuții:
- de ce trebuie să te piși tocmai pe interesele mele ca să-ți promovezi interesele tale?
- clap-clap și puțin activism de fațadă până postează Lenghel și pe urmă mergem cu mașina până la magazinul din colț
- ce idioți sunt activiștii, haha, îi urăsc cu spume
“Dar tablourile sunt protejate de sticlă!” – Irelevant, gestul în sine rămâne unul care sfidează o nișă și atât, giganții petrolului și dacă au vreo legătură cu acele muzee, mustăcesc din fotoliul lor pufos în timp ce îi reclamă și bagă la zdrup pe activiști pentru vandalism.
Doar pentru că un subiect primește atenție, nu înseamnă că atenția e una bună și creează discuții utile.
Eu dacă aș avea o asociație acum (cum visam când eram mai tănâră și mai căprioară), aș încerca să rebranduiesc activismul.
Adică să mă port naibii ca un om normal și să întreprind acțiuni de bun simț, ca alții să fie inspirați la rândul lor să adere la activism în loc să se uite la mine ca la un non-sapiens.
Nu mai bine câștigi respectul, încrederea și votul oamenilor și te duci cu el în Parlament? Zic și eu.
Pentru că știrile de genul acesta trec, dar stigma rămâne – sau în cazul de față se accentuează.
Și în final, tot circul, toată pușcăria și toate stricăciunile astea sunt pentru nimic.