Știți că vorbeam într-un articol de autodiagnosticare și cum uneori poate să fie ok?
Am găsit un context în care nu mi s-a părut absolut deloc normal să faci asta:
să fii creator de conținut, persoană publică sau vedetă, în general, și să te autodignostichezi în fața a mii de oameni cu o boală serioasă
Mulți au impresia că ăsta cu toți suntem puțin depresivi, anxioși, nebuni e un discurs progresist și ajută oamenii să se simtă mai bine pentru că, vezi doamne, se pot identifica cu tine.
Problema e că nu toată lumea are diagnostice grave.
Nu ai anxietate socială doar pentru că emoții înainte de un eveniment. Acelea sunt emoții complet normale, pe care le are absolut orice om.
Nu ai depresie dacă ai suferit o perioadă din dragoste. Asta e o situație prin care trece fiecare om măcar o dată în viață.
Nu ai ADHD doar pentru că ți-ai distrus concentrarea nefolosindu-ți creierul în ultimii ani. Asta-i o chestie care te afectează vizibil pe tot parcursul vieții din nșpe mii de puncte de vedere.
Discursurile astea minimalizează niște probleme serioase.
Și sunt jignitoare pentru persoanele care chiar se confruntă cu ele.
Caz real văzut recent:
O tipă spune așa, cu o lejeritate extraordinară, în fața unei camere (!) că nu-i place să meargă la mall în weekend și pune #anxietatesocială 🙂 în condițiile în care ea a doua zi filma o campanie înconjurată de vreo 50 de persoane necunoscute.
Să nu mai zic că…
- are rețele sociale urmărite de sute de mii oameni
- expune online absolut orice face fără pic de jenă
- a călătorit singură pe continente străine
- e toată ziua la evenimente și festivaluri
- apare la TV, dă interviuri, ia interviuri
- e mereu înconjurată de oameni noi
Între timp, cunosc persoane care, din cauza anxietății sociale, nu pot merge singure până la magazinul din colț fără să vomite, să tremure, să leșine, să li se înfunde urechile, să vadă în ceață, să facă 3 atacuri de panică până acolo.
Care nu pot da un telefon, un email, nu pot merge neînsoțite nicăieri.
Care nu muncesc de 10 ani pentru că-s paralizate de frica de a fi judecate și respinse, nu se pot urca în autobuz că se sufocă, nu se pot expune nicăieri dacă nu-s umflate cu pastile.
Dacă ajungem să ne punem diagnostice singuri pentru fiecare inconveniență în viață, o să dăm cu încă o cauză bună de pământ.
Pentru că e important că se vorbește tot mai mult despre sănătatea mintală, dar trebuie să se vorbească despre asta tocmai pentru că sunt probleme serioase, nu niște simple mofturi.
Natura omului e cretină și minimalizarea asta o să ducă inevitabil la discuții de genul ăsta:
păi tu de ce să nu poți să faci aia? ia uite Xulina poate și cu anxietate socială!!!
De asta anxietatea, depresia și orice alt lucru sunt probleme, tulburări sau boli, pentru că te împiedică să desfășori activități normale și/sau banale.
Dacă nu ar avea niciun impact negativ asupra vieții și nu s-ar manifesta decât printr-un deranj minor, care ar putea fi oricând evitat, nu ar exista, nu s-ar numi în niciun fel, s-ar trăi cu ea și atât.
Anxietatea socială nu e un trend și e mai mult decât simpla timiditate sau introvertism, e un cumul de simptome care afectează calitatea vieții, distruge relații, izolează și poate duce la complicații grave, cum e abuzul de substanțe.
Sunt convinsă că mulți reușesc să își mascheze simptomele și să ducă o viață aparent normală în fața camerelor, dar cred că ar trebui să fim mai rezervați cu afirmațiile făcute în spațiu online pentru că de multe ori nu fac decât să contribuie la stigmă.