M-am gândit să marchez acest moment unic în istoria umanității printr-o serie de articole în care să vorbesc alandala.
De ce live blogging? Pentru că nu mă pricep la titluri și până la urmă asta și fac, scriu toată ziua ce-mi trece prin minte și la finalul zilei postez.
Pandemia asta m-a făcut să-mi dau seama de niște lucruri.
1.Stilul meu de viață de numește carantină :))
Rutina mea nu a fost prea afectată în ultimele săptămâni. Vreau și eu să mă plâng în cor cu ceilalți, dar n-am de ce. Singurul lucru care-mi lipsește e plimbărica zilnică de 6-8 km prin pădure. Îmi dădea energie. Mai vedeam o căprioară, mai fugeam de-un urs. Mă oftic când văd că e soare afară pentru că am așteptat mult să vină primăvara, dar nu pot să mă plâng. Nu-mi permit să mă plâng când eu am o curte, o grădină și multe animale (2 câini, 5 pisici și-un frate). Un avantaj și dezavantaj veșnic al locuitului la casă este faptul că mereu ai ceva de făcut. Îmi pare rău de cei care stau la bloc și își aud vecinii prin pereții subțiri cum se bășesc sau se ceartă, acompaniați de manele, nup – nu mă plâng.
2. Oamenii nu au hobby-uri.
Greu de crezut, dar mulți oameni în afară de muncă, TV și spart bani pe băuturi la suprapreț, nu știu altceva. Și nu mi-ar păsa dacă nu aș vedea cum se miorlăie de dimineața până seara pe rețelele de socializare. Mai fac o poză la o omletă, mai distribuie un articol despre problemelele pe care le cauzează izolarea socială, mai un fake news, mai o conspirație, și stau așa și se alimentează cu frică la nesfârșit. Da, știu că e groaznic să stai acasă dacă ești extrovertit sau dacă ești mediocru și n-ai niciun hobby și urăști să stai cu tine pentru că începi să gândești și să-ți conștientizezi lipsurile sau dacă pur și simplu ți s-a dat rutina zilnică peste cap. Toți suntem într-o oarecare măsură stresați, dar cred că pe mulți o să-i omoare panica sau plictiseala înaintea oricărei pandemii. Chile!
3. Sunt o persoană destul de recunoscătoare în general.
Mi-am dat seama că nu am nevoie de o carantină ca să apreciez că am picioare și pot să mă deplasez. Am văzut că multe persoane în ultima vreme și-au dat seama că nu au fost recunoscătoare pentru lucruri simple, absolut banale, ca plimbatul până la magazinul din colț, soarele de afară sau faptul că există oameni specializați în tuns părul. Și nu pot decât să mă bucur.
Pentru că cu câteva zile înainte să devină oficială treaba asta cu carantina, eram în pădure cu prietena mea cea mai bună, ascultam un ciripit și îi ziceam: bă, cine ne vede cum ne extaziem la o păsărică zice că suntem nebune.
Chestiile astea banale, pentru unii penibile, în mod normal le apreciem când e pe aproape vreun pericol și devenim sensibili și puși pe meditație și introspecție. De asta, dacă ar fi să fac un clasament cu lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, pe primul loc ar fi faptul că am oameni cu care să pot aprecia un răsărit, o păsărică, o cafea cu mult caimac, o pisică de pe un gard, o floare crescută printr-o bucată de asfalt crăpat, o plimbare cu mașina seara, căcaturi din astea.
Pot să văd și dintr-un unghi cinic chestia asta, pentru că știu și cum e ca viața ta să însemne doar muncă-somn și să nu ai timp nici să mănânci. Ce răsărit și păsărele îți mai trebuie atunci? Te piși pe ele. :)) Scuzați limbajul licențios. But still, cred că e bine să nu ne lăsăm să ajungem în punctul acela.
Mi-am amintit de un pasaj superb din Micul prinț. Cam așa suntem toți în perioada asta:
Lista mea de lucruri simple, pe care am umplut-o iarna asta pe Listography:
atmosfera Brașovului însorit (e unică), nori roz, vin roșu, orice parfum, muzica, blănița de pisică, puloverele, tiramisu, zăpada seara, un tren gol, curățenia, plante în ghivece mici, pisicile calico și tortoise shell, unghiile mele în orice nuanță dubioasă de albastru, lumânările, fotografiile în culori vibrante, trandafirii mei de 3 metri, cafeaua
Pot să mă laud și să zic că eram în carantină dinainte să fie cool?
Apropo, nu vă lăsați intimidați de presiunea asta de a fi productivi pe care o tot pompează social media.
Nu mi se pare deloc realist ca într-o astfel de perioadă, destul de stresantă pentru majoritatea, să-ți creezi așteptări nerealiste de la viață sau să te simți vinovat că nu muncești la tine non-stop. Nu știu cui îi stă capul la hiper productivitate, când orice mică urmă de febră, tuse sau durere musculară îți dă anxietate.
E super dacă poți să profiți de timpul tău, dar nu toți își permit luxul ăsta.
Deja îmi imaginez cum o să arate social media după ce se termină pandemia. Parcă îl văd pe un Gigel cum începe să-și înșire, foarte modest, realizările din izolare: da, păi io am citit o carte pe zi, am învățat două calificări noi, o limbă asiatică, am făcut 3 cursuri de yoga, am văzut toate documentarele de pe Netflix și mi-am tatuat singur cu mâna stângă un coi în frunte!
Și încă o revelație de-a mea:
Când nu ai niciun deadline, niciun loc în care trebuie să ajungi, nicio chestie care să îți ofere minimul acela de stres pozitiv, durează mult să faci și cele mai banale lucruri. Pentru că nu te grăbești nicăieri. Dușul, spălatul pe dinți, pe față, aplicatul unei creme, rutina asta mică pe care o făceai dimineața înainte de muncă într-o oră, poate să-ți ia și 3 ore. Așa că nu mi se pare deloc productiv să stai acasă, mai ales fără un job, că dacă ești obișnuit cu munca din vârful patului te mai organizezi, dar altfel, o parte din motivația și percepția asupra timpului a multora se duce naibii.
Și încă un apropo, o să abuzez de bannere cu flori zilele astea, pentru că mi-e dor de natură.
Tweet-ul zilei:
You aren’t stuck at home, you’re safe at home.
— Shelbi (@therealsoulsoup) March 27, 2020
Perspective.