spune-mi ce faci în timpul liber ca să-ți spun cine ești

Una dintre marile mele dileme în viață este: cum reușesc unii oameni să se plictisească?

Înțeleg plictisul în anumite contexte, care nu țin de tine. Înțeleg să te plictisești să stai în fund ore întregi și să asculți pe cineva vorbind. E obositor. Înțeleg să te plictisești așteptând la o coadă. Înțeleg să te plictisești de un lucru și să-l abandonezi. Sau în prezența anumitor oameni. Înțeleg rutina. Pentru că și eu sunt o persoană care se plictisește repede. Dar nu înțeleg cum poți să te plictisești în timpul tău liber? Acasă.

Acasă, unde faci ce vrei, în ce fel vrei, cu cine vrei.

Eu nu-mi amintesc ultima dată când am stat, pur și simplu, zile întregi și m-am plictisit. Mi se pare imposibil să mă plictisesc, cât timp există mereu ceva de făcut, citit și învățat în lumea asta.

Atenție, nu vorbesc despre apatie, ci despre plictiseala cauzată de lipsă de ocupație. Care cred că cuprinde mai mult tinerii, pentru că de la ei aud cel mai des cuvintele magice și este normal, doar ei au cel mai mult timp liber. Deși există studii din care reiese că plictiseala a ucis mai multe căsnicii decât conflictul.

Dacă m-aș plictisi toată ziua aș intra în depresie.

Cu riscul de a primi roșii-n față zic: viața e prea simplă pentru adolescenții din ziua de azi. Sincer. Chiar și pentru mine a fost, comparativ cu cea a părinților mei. Și cred că asta este una din cauzele depresiei ultimelor generații. Nu au ce face. Și ce fac tinerii când nu au ce face? Un scroll pe Facebook/Tumblr, un maraton de seriale, un Bravo, ai stil!, și li s-a dus ziua. Așa se instalează rutina. Plictiseala. Și apoi dezechilibre de tot felul.

Și a cui este vina?

A părinților, în primul rând, pentru că-i lasă în fața ecranelor și nu-i îndrumă spre tot felul de activități. A sistemului de învățământ, pentru că nu le stimulează curiozitatea și creativitatea în niciun fel. Dar totuși, după 18 ani începi să gândești și să iei decizii singur. Să treci de o vârsta și să continui să măcăni toată ziua: m-am plictisit, vai, ce m-am plictisit, nu am ce să fac, e tragic și n-ai nicio scuză.

Să ai acces la Internet, adică la …cam orice și să te plictisești?

În 2018, în cea mai liniștită perioadă din istorie, când nu te așteaptă niciun război sau molimă la colț de stradă, când ai acces la Internet, ai toată libertatea de a te exprima, ai educație gratuită, și toate formele de cultură și divertisment, care acum 100 de ani nici nu se puteau imagina, tu… să stai în cur și să măcăni că te plictisești?

În plus, există și un trend, care mie mi se pare foarte amuzant și în care mă regăsesc, pentru că sunt o cinică, această tendință de a glumi pe teme existențiale, nihiliste, autoironice, dar care din păcate, e luată prea în serios și unii se folosesc de ea ca de o scuză: uite, eu sunt asocial, am traume și m-am autodiagnosticat cu nu știu ce și de asta nu fac nimic cu viața mea, pentru că oricum sunt un ratat. Fuck off. E sănătos să faci haz de necaz, dar glumele ar trebui să rămână la stadiul de glume, în același sertăraș cu cele sadice despre bebeluși, evrei, negri și așa mai departe.

Faci curățenie, tai o ceapa, citești, te duci la psiholog să-ți rezolvi traumele, te freci de un gard și tot faci ceva. Nu sta degeaba. Chiar dacă ești ca mine, o persoană care se apucă de multe lucruri și se plictisește după o perioadă, caută mereu alte lucruri care să te preocupe. Și nu mă refer la distracții de moment. Fii curios, sună clișeic, dar viața chiar e scurtă. Iar oamenii curioși nu se plictisesc niciodată. Wink.

Click for mură-n gură.

de ce nu mă uit la televizor

În ultima vreme am fost bombardată cu meme-uri inspirate din emisiuni actuale din România șiii mi-am dat seama că sunt cel puțin 5 ani de când nu m-am mai uitat neobligată la TV.  De ce ?

M-am gândit să fac o listă cu motivele principale pentru care nu mă uit la tv, aceleași motive pentru care consider televiziunea o mizerie, din fericire, pe cale de dispariție.

1. Reclamele publicitare o, da ! cât de original. toată lumea urăște reclamele, știu. Nu mă deranjează reclamele, cât mă deranjează faptul că sunt repetitive și lungesc emisiunile sau filmele cu cel puțin 20 de minute. Totul în jurul nostru este împânzit de reclame, să fiu nebună să îmi mai umplu memoria și voluntar cu așa ceva.

2. Tipul de conținut – mai ales cel românesc, care personal, îmi jignește inteligența şi nu mi se pare altceva decât o mare sursă de negativitate. Bârfă şi scandal. Totul trebuie să fie șocant, dramatic și intim. Pentru mine televiziunea este locul unde se adună și aplaudă toată mizeria umană. Dacă vreau să mă deprim, nici nu trebuie să deschid televizorul, îmi e de ajuns să-mi amintesc că încă există Măruță (și că are și cine să-l fută acasă).

3. Mie simplul act de a sta în fața unui TV mi se pare dăunător, indiferent de natura emisiunilor. Nu zic că statul în fața unui computer este mai sănătos, Facebook-ul și întreg social media e puțin mai jos pe lista mea de lucruri-de-care-sper-să-mă-rup-în-viitor. Ironic, având în vedere facultatea pe care o urmez.

4. Există o grămadă de alternative prin care te poți menține informat: internet, ziare, radio. Internetul îţi dă, însă, posibilitatea de a verifica o ştire din mai multe surse. Lucru pe care, din păcate, cred că mai mult de jumătate din utilizatorii de internet NU îl fac, oricum.

5. Timp! Mie nu îmi ajung 24 de ore. Nu ințeleg de unde au oamenii timp să se uite la TV. Pentru mine Facebook şi Instagram sunt suficiente. Dacă vreau să pierd timpul apelez cu încredere la ele, oriunde, oricând. Diferența dintre ele este că Instagram-ul pentru mine chiar este o sursă mare de inspirație, pe când Facebook…

well, nu te poți feri de toate.

Sunt atât de multe metode de relaxare, prin care poți să te și dezvolți în același timp, încât nu înțeleg de ce ai sta în cur și ți-ai umple creierul cu informații inutile despre viețile unor persoane pe care nici măcar nu le cunoști. Crime. Violuri. Ori alte lucruri care nu au legătură cu realitatea în care trăiești tu.

Aș putea scrie despre cât de toxică și ruptă de realitate este televiziunea la nesfârșit, dar vreau să știu părerile voastre. Voi de ce vă uitați la TV?

 

frustrările unei wannabe-artist

Când am timp și chef, îmi place să desenez și să visez că într-o zi îmi voi găsi motivația de a muncii îndeajuns de mult încât să-mi pot câștiga existența din treaba asta. Deocamdată sunt leneșă și fac pași mărunți, dar siguri, și sunt mulțumită de mine așa cum sunt: mică, netalentată și cu gura mare.

Și spun că am gura mare pentru că nu mă pot abține și vreau să discut despre un tip de artă pe care nu pot să-l înțeleg: arta de a copia realitatea în cel mai mic detaliu.

photopaint

“Dar Julia, arta trebuie să fie o plăcere și poate omul chiar s-a relaxat creând această minunată pictură.”

Arta trebuie să-mi transmită și altceva în afară de faptul că omul are prea mult timp liber și prea puțină imaginație.

Sunt invidioasă pe oamenii cu foarte mult timp liber, talent și răbdare, care se folosesc de toate acestea pentru a replica lucrările altor artiști. Da, probabil sunt foarte realiste. Poate chiar mai realiste decât lucrările originale. Și poate chiar sunt capabile să-ți taie răsuflarea pentru o secundă. Dar stai tu frumos și admiri pictura/desenul, și iți dai seama că imediat lângă se află poza după care a fost efectiv copiată, centimetru cu centimetru, și simți cum se rupe ceva în tine. Pur și simplu i se risipește tot farmecul. .

Oricine poate să imite, e vorba doar de niște noțiuni de bază și multă muncă. Dar de ce să nu folosești tot acest timp și toată această muncă în scopul de a-ți crea propriul stil?

Poate te relaxezi replicând, dar asta e invitabil să nu-ți răpească sau estompeze anumite calități, în loc să ți le dezvolte. Creativitate, originalitate, perspectivă…

Este incredibil și admirabil ce poate ieși așa ceva din mâna unui om. Dar suntem în secolul 21 și știți cum se poate face magie mai ușor, fără atâtea ore de muncă (inutilă, după părerea mea)? Prin aparate foto și Photoshop.

Una e să furi tehnica, una e să te inspiri, și alta e să imiți pur și simplu tot ce vezi. De ce să faci asta când iți poți folosi imaginația, poți interpreta și anima? Unde este partea artistică în copierea unei poze creată de altcineva. Ce creezi tu, in afară de câteva lumini și umbre în plus? Chestie pe care o poți face și cu un filtru de pe Instagram, dacă Photoshop-ul ți se păre prea complicat.

Nu pot aprecia genul acesta de artă, pentru că știu câtă muncă este la un desen. Și dacă ești ca mine, simți că nu iți ajunge viața asta pentru a pune pe hârtie tot ceea ce ai in minte. Arta este pentru oameni care pot crea o lume nouă, un sentiment nou, pornind doar de la o foaie albă și propria imaginație.

Sper, sper din tăt suflățălul meu, că genul acesta de lucrări sunt doar studii și că există artiști, care pe lângă astfel de studii și “portrete la comandă”, învață și cum să-și portretizeze cât mai bine propriile idei și sentimente.

Lucrarea de mai sus aparține lui Jessie Marinas și a fost folosită doar ca reper, sunt conștientă că are și lucrări originale. Nu mă bateț