un mic regret legat de cărți

Sunt în plin maraton de lectură și pe măsură ce înaintez mă macină tot mai tare un mic gând: am citit peste 200 de cărți în viața asta, dar nu am scris niciodată o recenzie serioasă.

Întotdeauna am fost leneșă când a fost vorba să scriu despre cărți, mi-e mai ușor să vorbesc despre ele – de asta mă gândesc să-mi fac un booktube sau un podcast în viitor, auăleu, nu mă judecați – și motivele au fost multe:

Am considerat că nu aș veni cu nimic nou și nemaiauzit, nicio părere ieșită din comun, care ar putea interesa pe cineva și nu am vrut să scriu articole de duzină.

În ultimii ani Internetul a EXPLODAT de la atâtea recenzii de carți. Mi se pare un subiect tratat cu foarte multă lejeritate în ziua de azi și nu am vrut să fac parte din fenomen. Am găsit foarte puține bloguri pe care recenziile să nu sune așa: am auzit de cartea asta pe-aici și pe-acolo, mi-a plăcut, 3 adjective, 5 steluțe, recomand, pa.

Asta e genul de exprimare pe care o abordez eu în articole în care recomand câte 3-5 cărți deodată, așa că mereu am crezut că o recenzie ar trebui să fie un text mai amplu și mai critic de atât.

Au mai fost și alte motive legate de memoria mea de pește și talentul meu de a sări de la o carte la alta, dar o să las discuția asta pe altă dată.

Mă tot gândesc cum ar fi fost ca până acum să fi avut două sute de recenzii serioase scrise. Ar fi înseamnat o grămadă de experiență și dezvoltare personală, pe care acum nu o mai pot recupera.

Anul acesta mi-am propus să scriu despre fiecare carte pe care o citesc, dar pentru că citesc mult și nu am exercițiu, nu am nici răbdare, deci minunea nu a durat mult.

Totuși, vreau să învăț să scriu recenzii și să-mi dezvolt un stil al meu. După acest maraton – pentru că sunt leneșă, cum spuneam, și procrastinez – o să încerc să citesc mai puțin și să scriu mai mult despre cărțile pe care le citesc și DACĂ o să fiu mulțumită de ceea ce iese, poate o să-mi public minunile pe aici, dar nu sub numele de recenzii, pentru că nu sunt calificată pentru așa ceva, mai mult sub formă de idei. Asta e ca un mic anunț.

Așa că învățați din greșelile mele și să scrieți, pentru că anii trec, memoria e ciudată, ideile se uită și e păcat de timpul investit.

Wink.

opinii nepopulare

Mă gândeam la ce subiecte aș vrea să mai abordez pe blog în următoarea perioadă și mi-am dat seama ca am cam multe unpopular opinions – adică păreri care nu sunt comune, concepții controversate, idei cu care oamenii în general nu sunt de acord și pentru care vor să mă răstignească.

Așa că am creat această categorie pe blog, unde am adăugat deja câteva articole, pentru că dacă stau să mă gândesc, cam toate părerile mele sunt nepopulare, și m-am gândit ca în articolul ăsta să înșir câteva dintre cele care nu merită dezbătute în articole întregi:

Pizza nu-și merită faima.

Serialele sunt o pierdere de timp.

Pierceing-urile sunt niște bube de metal/plastic.

Mi se pare penibil să te lauzi cu faptul că ești leneș sau că nu știi să gătești.

Oamenii care își expun viața în detaliu pe Internet mi se par falși și triști. La fel ca și cei care încearcă constant să pară fericiți. Sau foarte înțelepți.

,,Tinerii din ziua de azi nu citesc” este o afirmație pe care numai un ignorant ar putea s-o facă. Acum se citește mai mult ca niciodată. Mai toate bookblog-urile, booktube-urile, bookstagram-urile, studyblr-urile, grupurile de cărți de pe Facebook cu mii de membri, sunt create de tineri pentru a promova cărțile. Târgurile, lansările de carte, anticariatele, muzeele, evenimentele culturale, în general, sunt împânzite de tineri și voluntarii sunt tot ei. Dacă te duci pe stradă și întrebi 5 oameni când au citit ultima dată o carte, 4 dintre ei o să spună că nu-și aduc aminte. Atât de tare mă enervează subiectul ăsta, încât cred că într-o zi o să fac un experiment social sau un vox populi legat de treaba asta.

Daily vlogging-ul nu are niciun sens, mai ales dacă e făcut de oameni normali cu vieți plictisitoare. Am auzit câțiva vloggeri care se plâng că ,,ei fac conținut de calitate și de asta nu au succes/nu le este apreciată munca.” Habar nu am ce înseamnă conținut de calitate. Sau ce îi face pe oamenii ăștia să creadă că ii pasă cuiva de felul în care își trăiesc ei viața. Cu riscul de a-mi lua hate cu găleata spun: ăsta e conținut pentru șomeri. Cine naiba are timp de așa ceva? Singurele acceptabile mi se par cele de călătorie, dar altfel găsesc absurd tot conceptul.

Nimănui nu-i pasă, fă ce vrei. Asta e deviza mea. Îți place să faci daily vlogging, deși există oameni ca mine, care văd activitatea ta ca pe o mare cretinitate? Fă-o. Viața e prea scurtă și fiecare e concentrat pe sine, oamenii au păreri despre tot felul de lucruri, pentru că așa este firesc, dar la sfârștiul zilei, nimănui nu-i pasă. You do you.

Urăsc farsele, mi se par de prost gust și asta pentru că de cele mai multe ori se trece limita bunului simț. Una e să faci o glumiță la care râde TOATĂ LUMEA, alta să te joci cu sentimentele unui om sau să-l traumatizezi ca să râdă numai sociopatului din tine. Exemplu de farsă absolut INUMANĂ.

Mi se par inutile articolele de genul: ce vreau să citesc, ce vreau să fac etc. Vorbește-mi despre ce AI FĂCUT. E ușor să umplii un blog cu liste de care nu o să te apropii niciodată.

Oamenii care nu merg la vot mă scârbesc, indiferent cât de puțin contează votul nostru. Este un efort minim și n-ai nicio scuză.

Dacă cineva are o părere diferită despre tine și nu te pupă în fund, nu înseamnă că ,,ai hateri și ești cineva”.

N-am înțeles niciodată ce au americanii cu broccoli-ul, e chiar bun.

Nu-mi place termenul de blogger și nu vreau să mă asociez cu el.

A mai observat cineva că veganii sunt foarte palizi?

Muzica live nu e așa grozavă. Nici pastele.

Now hate me.

de ce ar trebui să iei în considerare un gap year

Dacă ești în clasa a 12-a și nu știi pe ce drum s-o apuci sau tocmai ai aflat că nu ai intrat la facultatea pe care ți-ai dorit-o, cred că ar fi bine să iei un considerare un gap year.

Ce este un gap year? 

În alte țări conceptul acesta este mult mai dezvoltat, există tot felul de programe, iar tineri se gândesc din timp la pasul acesta fără rușine.

În România, oamenii încă au puși ochelarii de cal, și te judecă aspru pentru orice decizie care nu merge în aceeași direcție cu turma.

Un gap year este practic un an de ce vrei tu. Liniște, călătorie, muncă, voluntariat, în funcție de posibilități.

Adevărul este că ne lipsește o îndrumare serioasă în privința alegerii unei viitoare profesii. Ni se spun prea puține despre numărul mare de profesii pe care le putem urma și nu suntem ajutați să alegem ce ni s-ar potrivi cu adevărat. Astfel ajungem, după 12 ani de tocit lucruri inutile, să nu știm încotro s-o apucăm.

Și atunci ne facem o listuță cu 3 facultăți total opuse și lăsăm sistemul să facă ping-pong cu viitorul nostru. Dacă nu intru aici, intru acolo, dar măcar intru undeva și am unde să-mi petrec timpul câțiva ani din viață întrebându-mă dacă am făcut alegerea potrivită. Cum să stai și să te gândești serios la viitorul tău?

Cele mai dese argumente împotriva unui an liber între liceu și facultate:

pierzi un an / stai un an degeaba

un an poți să-l pierzi și făcând în silă o facultate care nu este potrivită pentru tine, pe care ai ales-o în grabă sau pe care au ales-o alții pentru tine.

într-un an se întâmplă multe. dacă muncești, înveți, faci voluntariat, călătorești, nu ai cum să pierzi timpul. îl pierzi numai dacă stagnezi.

e doar un an liber între liceu și facultate, nu ți se termină viața, educația nu se rezumă doar la o clădire în care îți petreci câteva ore pe zi. cunoașterea e peste tot, în fiecare experiență pe care o ai, nu numai în cărți. și de asta mulți termină facultatea cu dezamăgiri și regrete, pentru că se așteaptă ca tot viitorul lor să fie asigurat de o diplomă.

dai de bani și nu-ți mai trebuie facultate

în clasa a 11-a am plecat la muncă în UK cu gânduri permanente. după o săptămână de muncă în bucătărie m-am prezentat la șefuț cu rugămintea de a-mi face contractul doar pe 2 luni, ca vreau să mă întorc acasă și să-mi continui studiile.

iar un salariu de UK nu se compara cu Mc-ul nostru. nu este o regula ca banii să-ți fure minițile. poți să ai o revelație în timp ce tremuri într-o cameră frigorifică la -n grade turnând jeleu pe cheesecake-uri și să-ți dai seama că tu chiar vrei să faci mai mult de atât în viață.

uiți din materie / îți pierzi ritmul

cred că sunt puține facultăți la care ai nevoie de materia din liceu pentru a continua studiile, în general te iau de la zero. și nu cred că înveți în liceu ceva ce nu poți să-ți amintești cu puțină recapitulare.

mă bufnește râsul la a doua. hai să fim FOARTE serioși, câți elevi învață pe tot parcursul liceului și câți studenți învață în afara sesiunii?

încă ceva: absolvirea unei facultăți te ajută mai mult pe plan personal decât pe plan profesional. personal, cunosc foarte puține persoane care lucrează în domeniul pe care l-au studiat în facultate. depinde mult și ce studiezi, ce-i drept. dar nicio facultate nu te trimite în câmpul muncii as în vreun domeniu. îți oferă niște informații (basic) și te pune în niște situații care să-ți dezvolte anumite competențe, însă pe care tu o să înveți să le aplici de la zero când (și dacă) o să te angajezi. indiferent în ce domeniu alegi să profesezi, lucrurile se schimbă și trebuie să înveți constant, pe tot parcursul vieții. altfel n-ai cum să avansezi, logic.

bineînțeles că ai altă capacitate de învățare la 18 ani, însă există oameni care se reprofilează și la 40 de ani. nimic nu e imposibil, iar memoria e o chestie de exercițiu și voință.

Vorbesc din experiență:

În anul în care am ales să-mi ascult intuiția și să stau acasă, toți prietenii mei erau studenți și facultatea era subiectul principal în toate discuțiile noastre, lucru care mă facea să mă simt ca o ciudată. Cred că un an de zile m-am întrebat încontinuu ce-i în neregulă cu mine și de ce trebuie întotdeauna să fiu eu pe dos.

Acum intru în anul 3 de facultate, știu ce master vreau să urmez, în timp ce mai toți prietenii mei s-au lăsat și își caută de lucru în comerț. Ori se gândesc să facă altă facultate, pentru că o consideră pe prima aleasă în grabă. Ori regretă că și-au complicat viața atât în loc să facă un simplu curs.

Ideea este că nu trebuie să te compari cu alții și nu trebuie să asculți gura lumii când vine vorba de alegerile tale de viitor. Nu există calea corectăasta e mai bună decât asta sau o rețetă clară a succesului. Chiar și dintr-un an de facultate aleasă prost poți învăța destul de multe lucruri.

Nu toți suntem talentați, nu toți știm ce vrem să facem din liceu și asta e ok. Fiecare are parcursul lui, fiecare are o definiție proprie pentru succes și nicio decizie nu este proastă, cât timp ți-o asumi și înveți ceva în urma ei.

Fiind un subiect extrem de discutabil, articolul este un ping-pong de informații. Am încercat să-l sintetizez în așa fel încât să se înțeleagă ideile de bază fără să scriu o lucrare de 100 de pagini, deși aș mai avea o grămadă de lucruri de spus pe subiect, dar cine știe? Poate o să existe și articole viitoare pe această temă. Stay tuned!

spune-mi ce faci în timpul liber ca să-ți spun cine ești

Una dintre marile mele dileme în viață este: cum reușesc unii oameni să se plictisească?

Înțeleg plictisul în anumite contexte, care nu țin de tine. Înțeleg să te plictisești să stai în fund ore întregi și să asculți pe cineva vorbind. E obositor. Înțeleg să te plictisești așteptând la o coadă. Înțeleg să te plictisești de un lucru și să-l abandonezi. Sau în prezența anumitor oameni. Înțeleg rutina. Pentru că și eu sunt o persoană care se plictisește repede. Dar nu înțeleg cum poți să te plictisești în timpul tău liber? Acasă.

Acasă, unde faci ce vrei, în ce fel vrei, cu cine vrei.

Eu nu-mi amintesc ultima dată când am stat, pur și simplu, zile întregi și m-am plictisit. Mi se pare imposibil să mă plictisesc, cât timp există mereu ceva de făcut, citit și învățat în lumea asta.

Atenție, nu vorbesc despre apatie, ci despre plictiseala cauzată de lipsă de ocupație. Care cred că cuprinde mai mult tinerii, pentru că de la ei aud cel mai des cuvintele magice și este normal, doar ei au cel mai mult timp liber. Deși există studii din care reiese că plictiseala a ucis mai multe căsnicii decât conflictul.

Dacă m-aș plictisi toată ziua aș intra în depresie.

Cu riscul de a primi roșii-n față zic: viața e prea simplă pentru adolescenții din ziua de azi. Sincer. Chiar și pentru mine a fost, comparativ cu cea a părinților mei. Și cred că asta este una din cauzele depresiei ultimelor generații. Nu au ce face. Și ce fac tinerii când nu au ce face? Un scroll pe Facebook/Tumblr, un maraton de seriale, un Bravo, ai stil!, și li s-a dus ziua. Așa se instalează rutina. Plictiseala. Și apoi dezechilibre de tot felul.

Și a cui este vina?

A părinților, în primul rând, pentru că-i lasă în fața ecranelor și nu-i îndrumă spre tot felul de activități. A sistemului de învățământ, pentru că nu le stimulează curiozitatea și creativitatea în niciun fel. Dar totuși, după 18 ani începi să gândești și să iei decizii singur. Să treci de o vârsta și să continui să măcăni toată ziua: m-am plictisit, vai, ce m-am plictisit, nu am ce să fac, e tragic și n-ai nicio scuză.

Să ai acces la Internet, adică la …cam orice și să te plictisești?

În 2018, în cea mai liniștită perioadă din istorie, când nu te așteaptă niciun război sau molimă la colț de stradă, când ai acces la Internet, ai toată libertatea de a te exprima, ai educație gratuită, și toate formele de cultură și divertisment, care acum 100 de ani nici nu se puteau imagina, tu… să stai în cur și să măcăni că te plictisești?

În plus, există și un trend, care mie mi se pare foarte amuzant și în care mă regăsesc, pentru că sunt o cinică, această tendință de a glumi pe teme existențiale, nihiliste, autoironice, dar care din păcate, e luată prea în serios și unii se folosesc de ea ca de o scuză: uite, eu sunt asocial, am traume și m-am autodiagnosticat cu nu știu ce și de asta nu fac nimic cu viața mea, pentru că oricum sunt un ratat. Fuck off. E sănătos să faci haz de necaz, dar glumele ar trebui să rămână la stadiul de glume, în același sertăraș cu cele sadice despre bebeluși, evrei, negri și așa mai departe.

Faci curățenie, tai o ceapa, citești, te duci la psiholog să-ți rezolvi traumele, te freci de un gard și tot faci ceva. Nu sta degeaba. Chiar dacă ești ca mine, o persoană care se apucă de multe lucruri și se plictisește după o perioadă, caută mereu alte lucruri care să te preocupe. Și nu mă refer la distracții de moment. Fii curios, sună clișeic, dar viața chiar e scurtă. Iar oamenii curioși nu se plictisesc niciodată. Wink.

Click for mură-n gură.

de ce nu mă uit la televizor

În ultima vreme am fost bombardată cu meme-uri inspirate din emisiuni actuale din România șiii mi-am dat seama că sunt cel puțin 5 ani de când nu m-am mai uitat neobligată la TV.  De ce ?

M-am gândit să fac o listă cu motivele principale pentru care nu mă uit la tv, aceleași motive pentru care consider televiziunea o mizerie, din fericire, pe cale de dispariție.

1. Reclamele publicitare o, da ! cât de original. toată lumea urăște reclamele, știu. Nu mă deranjează reclamele, cât mă deranjează faptul că sunt repetitive și lungesc emisiunile sau filmele cu cel puțin 20 de minute. Totul în jurul nostru este împânzit de reclame, să fiu nebună să îmi mai umplu memoria și voluntar cu așa ceva.

2. Tipul de conținut – mai ales cel românesc, care personal, îmi jignește inteligența şi nu mi se pare altceva decât o mare sursă de negativitate. Bârfă şi scandal. Totul trebuie să fie șocant, dramatic și intim. Pentru mine televiziunea este locul unde se adună și aplaudă toată mizeria umană. Dacă vreau să mă deprim, nici nu trebuie să deschid televizorul, îmi e de ajuns să-mi amintesc că încă există Măruță (și că are și cine să-l fută acasă).

3. Mie simplul act de a sta în fața unui TV mi se pare dăunător, indiferent de natura emisiunilor. Nu zic că statul în fața unui computer este mai sănătos, Facebook-ul și întreg social media e puțin mai jos pe lista mea de lucruri-de-care-sper-să-mă-rup-în-viitor. Ironic, având în vedere facultatea pe care o urmez.

4. Există o grămadă de alternative prin care te poți menține informat: internet, ziare, radio. Internetul îţi dă, însă, posibilitatea de a verifica o ştire din mai multe surse. Lucru pe care, din păcate, cred că mai mult de jumătate din utilizatorii de internet NU îl fac, oricum.

5. Timp! Mie nu îmi ajung 24 de ore. Nu ințeleg de unde au oamenii timp să se uite la TV. Pentru mine Facebook şi Instagram sunt suficiente. Dacă vreau să pierd timpul apelez cu încredere la ele, oriunde, oricând. Diferența dintre ele este că Instagram-ul pentru mine chiar este o sursă mare de inspirație, pe când Facebook…

well, nu te poți feri de toate.

Sunt atât de multe metode de relaxare, prin care poți să te și dezvolți în același timp, încât nu înțeleg de ce ai sta în cur și ți-ai umple creierul cu informații inutile despre viețile unor persoane pe care nici măcar nu le cunoști. Crime. Violuri. Ori alte lucruri care nu au legătură cu realitatea în care trăiești tu.

Aș putea scrie despre cât de toxică și ruptă de realitate este televiziunea la nesfârșit, dar vreau să știu părerile voastre. Voi de ce vă uitați la TV?

 

PE CARE

Bun venit pe Internetz, aici toată lumea are acces la informație. Unii sunt conștienți de asta și învață sistematic. Pe alții îi doare-n pulă și pe mine mă doare-n pulă de ei. Aici avem Facebook-ul, locul unde oamenii socializează și se împart în tot felul de grupări teroriste: familie, colegi și grammar nazi.

Grammar nazi sunt acei oameni triști a căror singur scop în viață este de a corecta greșelile gramaticale ale altora, lucru care-i face să se simtă foarte inteligenți și superiori. Vorbesc cu acel soi de grammar nazi aparte, a cărui activitate are loc mai mult în online, și care constă în a distribui memes cu PE CARE, articole de pe diacritica și a face 3 copii pe zi să plângă, ca să simtă că au făcut ceva cu viața lor.

Cred că cu toții avem momente de grammar nazi. Eu mor când aud vroiam, servici și nu se merită, dar dacă ești genul de om care nu poate participa altfel la o conversație decât corectând greșeli gramaticale, te furnică în fund sau simți o neliniște crescândă atunci când vezi că “Someone is typing a message…” și ești mereu pregătit să analizezi totul, înseamnă că ai rămas de tot în urmă și vezi că îți crește și un beculeț pe cap.

Poftim, uite o viață. Du-te și fă ceva frumos cu ea. Cum ar fi prieteni. Pasiuni reale. Și ținte mai înalte decât gramatica de clasa a 4-a.

Am o listă impresionantă de greșeli pe care le fac intenționat, pentru că sunt pe internet, cu prietenii mei, nu într-un examen, nu scriu declarații, nici eseuri argumentative și n-am nimic de demonstrat nimanui. Am o idee, o spun și cui nu-i place să mă pupe. Cine stă să-mi analizeze ideile prin prisma gramaticii sau argoului folosit, îmi pare rău, dar nu suntem pe aceeași lungime de undă, așa că te rog să te retragi, încet, și să-mi arunci un Bounty din mers.

Trăim in era informației și oricine poate învăța să scrie corect din două click-uri pe google. Dacă omul nu scrie corect pe facebook, uite ce ar putea să însemne:

  • îl doare-n pulă
  • se grabește și îl doare-n pulă

Sau că aveți prea mult timp liber și vă pasă prea mult de niște lucruri care nu ar trebui să te afecteze în niciun fel.

Cred ca trebuie să fii foarte idiot să nu faci diferența dintre scris lejer, greșeală de tastat si gramatică de baltă.

Cât timp nu comentezi pe blogul meu, simte-te liber să îți scrii partikip în frunte.

am o relație love-hate cu micul prinț

“Micul Prinț”, cartea cu care să-ți terorizezi copiii. Sau cu care să fii terorizat de alții că nu ai citit-o. Sau că ai citit-o, dar nu ai înțeles-o. 

Dupa 19 ani de existență inutilă, m-am hotărât să îndeplinesc scopul suprem al vieții (în concepțiile unora) și să citesc minunăția aceasta de carte, numită și “cea mai frumoasă carte din lume”, “cartea pe care trebuie să o citească toată lumea de cel puțin 3 ori în viață” sau “cartea pentru copilul din adultul din tine”.  

Partea mea preferată a fost de la pagina 1 până la pagina 126, în care citeam repezită, numărând paginile rămase în gând, repetându-mi că sunt o lepră leneșă. Am terminat cartea din ambiție, pentru că mi se părea extraordinar că nu am răbdare să citesc o carte pentru copii, atât de scurtă și cu tot cu ilustrații.

Nu știu câte traduceri există în limba română, nu mai țin minte ce editură era, din ce an sau cine a tradus cartea. Țin minte doar că era o carte veche, cu ilustrații oribile și o traducere greoaie.

Am citit recenzii cu bale în colțul gurii, simțindu-mă mândră că am ajuns la vârsta respectabilă de 19 ani fără să mă înec cu propria salivă. Toată lumea vorbea de semnificații profunde ale cărții, iar eu eram acolo cu o mutră confuză și un singur gând: “sigur am citit cu toții aceeași carte?

Am înțeles mesajul cărții per total, însă nu m-a impresionat și pe moment nu am înțeles de ce este atât de apreciată. Sunt sigură că n-a fost o experiență atât de traumatizantă pe cât pare acum și că am amintiri deformate despre cartea asta, de aceea plănuiesc să o citesc în engleză cât de curând.

I-am dat 3 din 5 steluțe pe goodreads, cu indulgență, și din superficialitate, pentru că îmi plac vulpile.

Ceea ce mi-a schimbat părerea despre această poveste a fost un video de pe Youtube. Da. Exact.

Fragmentul de mai jos este atât de frumos narat și are o atmosferă atât de calmă, încât îl recomand oricui, oricând, că a citit sau nu cartea, că urăște sau iubește cartea. Dacă a impresionat o scorpie nenorocită hater-iță fără sentimente și traumatizată de carte ca și mine, nu pot spune altceva decât: renunță la 10 minute din a da scroll inutil pe Facebook și ascultă asta. Nu ai nimic de pierdut.

frustrările unei wannabe-artist

Când am timp și chef, îmi place să desenez și să visez că într-o zi îmi voi găsi motivația de a muncii îndeajuns de mult încât să-mi pot câștiga existența din treaba asta. Deocamdată sunt leneșă și fac pași mărunți, dar siguri, și sunt mulțumită de mine așa cum sunt: mică, netalentată și cu gura mare.

Și spun că am gura mare pentru că nu mă pot abține și vreau să discut despre un tip de artă pe care nu pot să-l înțeleg: arta de a copia realitatea în cel mai mic detaliu.

photopaint

“Dar Julia, arta trebuie să fie o plăcere și poate omul chiar s-a relaxat creând această minunată pictură.”

Arta trebuie să-mi transmită și altceva în afară de faptul că omul are prea mult timp liber și prea puțină imaginație.

Sunt invidioasă pe oamenii cu foarte mult timp liber, talent și răbdare, care se folosesc de toate acestea pentru a replica lucrările altor artiști. Da, probabil sunt foarte realiste. Poate chiar mai realiste decât lucrările originale. Și poate chiar sunt capabile să-ți taie răsuflarea pentru o secundă. Dar stai tu frumos și admiri pictura/desenul, și iți dai seama că imediat lângă se află poza după care a fost efectiv copiată, centimetru cu centimetru, și simți cum se rupe ceva în tine. Pur și simplu i se risipește tot farmecul. .

Oricine poate să imite, e vorba doar de niște noțiuni de bază și multă muncă. Dar de ce să nu folosești tot acest timp și toată această muncă în scopul de a-ți crea propriul stil?

Poate te relaxezi replicând, dar asta e invitabil să nu-ți răpească sau estompeze anumite calități, în loc să ți le dezvolte. Creativitate, originalitate, perspectivă…

Este incredibil și admirabil ce poate ieși așa ceva din mâna unui om. Dar suntem în secolul 21 și știți cum se poate face magie mai ușor, fără atâtea ore de muncă (inutilă, după părerea mea)? Prin aparate foto și Photoshop.

Una e să furi tehnica, una e să te inspiri, și alta e să imiți pur și simplu tot ce vezi. De ce să faci asta când iți poți folosi imaginația, poți interpreta și anima? Unde este partea artistică în copierea unei poze creată de altcineva. Ce creezi tu, in afară de câteva lumini și umbre în plus? Chestie pe care o poți face și cu un filtru de pe Instagram, dacă Photoshop-ul ți se păre prea complicat.

Nu pot aprecia genul acesta de artă, pentru că știu câtă muncă este la un desen. Și dacă ești ca mine, simți că nu iți ajunge viața asta pentru a pune pe hârtie tot ceea ce ai in minte. Arta este pentru oameni care pot crea o lume nouă, un sentiment nou, pornind doar de la o foaie albă și propria imaginație.

Sper, sper din tăt suflățălul meu, că genul acesta de lucrări sunt doar studii și că există artiști, care pe lângă astfel de studii și “portrete la comandă”, învață și cum să-și portretizeze cât mai bine propriile idei și sentimente.

Lucrarea de mai sus aparține lui Jessie Marinas și a fost folosită doar ca reper, sunt conștientă că are și lucrări originale. Nu mă bateț

motive pentru care nu aș rezista intr-un cămin studențesc

Astăzi m-am gândit să vorbesc despre problemele mele psihice. Ca să vă dați seama in ce hal de distrusă sunt și să știți să vă folosiți de slăbiciunile mele, in caz că mă urâți și vreți ceva de la viața mea.

Vorbeam cu un prieten zilele trecute despre cum e viața de cămin, cât se distrează el pierzându-și nopțile jucând macao și cât de bună-i zacusca la găleată când colegul iți mănâncă ultimele sarmale și n-ai bani nici de pate. Și am avut o revelație…. eu, nu sunt făcută pentru o astfel de viață. Nu sunt făcută, in primul rând, să locuiesc in același habitat cu mai multe persoane. De fapt, eu nu sunt făcută pentru viață, de ce?

1.Sunetele.

Probabil nu ați mai auzit in viața voastră așa ceva, dar dacă există un om lumea asta care urăște sunetele, eu sunt ăla. Urăsc sunetele, de orice fel. Eu sunt varianta feminină a lui Gregor Samsa. Dacă vei intra vreodată in camera mea vei remarca două lucruri: bezna cea de toate zilele și liniștea de mormânt. Ascult muzică, și incă ce muzică, insă in restul timpului sunt exagerat de sensibilă când vine vorba de sunete. De asta urăsc locurile aglomerate. Și copiii. Și locurile aglomerate de copii. Cum ar fi scolile. Parcurile. Urăsc Britania, este singrul loc din lume cu rock și bere care mă face să plâng de vreau-la-mami. Și de asta nu o să-mi iau niciodată un câine, oricât de mult mi-aș dori unul, pentru că urăsc lătratul de câine. Și de asta nu voi sta niciodată la bloc (sper), nu aș putea suporta să aud sunete din toate direcțiile. Și de asta am vată sau căști in urechi tot timpul.

2. Mâncarea

Eu sunt o răsfățată și mi-e groază de ziua in care nu voi avea mâncare la discreție și va trebui să rabd. Mănânc foarte mult. Mănânc pe baza de nervi și dacă aș știi: bă, mâine n-am decât un pate, tre să mă descurc, aș muri de foame in momentul ăla. Mi s-ar termina brusc rezerva de energie, m-aș stafidii și m-aș ascunde sub pat până mi-ar umple cineva frigiderul. Eu nu funcționez fără mâncare. Creierul meu nu funcționează, fiind prea ocupat să-mi facă stomacul să cânte. O să schimb subiectul inainte de a-i da Universului idei in legătură cu viitorul meu.

3. ORDINE ȘI DISCIPLINĂ sau rămâi fără splină

Sunt o persoană destul de boemă, dar țin să fie ordine in jurul meu, măcar la suprafață. Dacă-i dezordine in cameră, nu pot să fac nimic, nu pot să deschid nici laptop-ul fără să mă simt vinovată și parcă-mi stau toate-n cap. Cred că de aia stau atât de mult pe intuneric. Dacă aș sta in aceeași incăpere cu o persoană care nu e in stare să strângă după ea, să-și facă un nenorocit de pat sau dacă ar fi genul ăla de persoană care-și ține hainele-n fotoliu, ori aș luat-o la mișto și aș amenința-o cu arma până și-ar lua catrafusele și s-ar arunca de pe bloc, ori aș lua-o la bătaie. Splina sau carabina, ce alegi?

4. Mirosurile.

In caz că nu te-ai prins incă, sunt o mimoză. Respiră in jurul meu și o să mă ofilesc, atât sunt de sensibilă. Da, am o problemă cu mirosurile. Parfum dulceag. Usturoi. Salam. Respirație de câine. Prăjeală. Eu după ce gătesc, deschid toate ferestrele, dau drumul la hotă, mă incui in cameră și mă ascund sub pat. Dacă stau mai mult de o oră in miros de mâncare mi-e rău, mă ofilesc, mă usuc. Stai in jurul meu și puți, dacă mă urăști și vrei să mă omori.

5. Tabieturile.

Dacă locuiești mult timp cu o persoană, e imposibil să nu-i înveți obiceiurile, să nu ii analizezi fiecare gest fără să vrei, să nu-i observi defectele de aproape și intr-un final să inceapă să te calce pe nervi. Poate are mers de elefant, ca frati-miu, și bubuie parchetul sub el când merge. Poate nu adorme fără lumina de la televizor mângâindu-i violent ochii. Poate scrâșnește din măsele in somn. Poate e somnambul. Poate-și roade unghiile. Felul in care deschide ușa dimineața. Felul in care mestecă. Felul in care vrăjește cu pipițe la telefon. Nu zic, toți avem defecte, dar mi-e greu să cred că două persoane care locuiesc în aceeași incăpere mult timp, se mai pot privi in ochi fără să-și dea filme sângeroase unul despre altul în minte.

Acum că am stabilit că sunt prea sensibilă pentru lumea aceasta, sunt sigură că viața la cămin are farmecul ei. Nu daț cu petre.

dă-ți ghiozdanul jos în autobuz, bă, golanule

Nu prea circul eu cu autobuzul, dar și când o fac: e aglomerat, cald și subțioarele vecinului meu își bat joc de mine.

Dar știți, vine acel moment când se deschid ușile, o adiere de vânt parcă te mângâie pe fruntea-ți lină, coboară un nene din ușa, parcă te mai dezmorțești și simți că trăiești din nou. Ai deja gura numai lapte și miere, simți crocanța fursecului inundându-ți ființa și unicorni dansatori pe curcubee noroase extrapuf
Apoi apare EL.

E omul ăla, cu ghiozdanul în spate, care urcă într-un autobuz aglomerat și face acele mutre de vai, n-am loc. Ăh, poate pentru că ghiozdanul tău arhiplin ocupă jumătate din autobuz?

E omul ăla, de 2 metri jumate, care atunci când ți-e viata mai frumoasă îți dă un fermoar in ochi.

Lăsând mișto-ul la o parte, mi se pare un gest al naibii de nesimțit, dar cel mai adesea cred că inconștient, să te urci cu ghiozdanul în spate într-un autobuz și să ai impresia că oamenii nu te înjură.

Dă-l naibii jos și ține-ți-l între picioare. Pe lângă faptul că ocupi spațiu cât o gravida cu tripleți, mai și împingi și lovești ca un salbatic pentru că nu ai loc.

Indiferent ca te simți sau nu cu musca pe căciulă, amintește-ți de mine când aștepți un autobuz în stație și pune-ți urmatoarele întrebări:
– am un ghiozdan sălbatic care e posibil să amenințe bunăstarea cetățenilor cu care am de gând să împart acest mijloc de transport în comun? da sau nu. daca e cu da, remove.
– put?