de ce nu mă uit la televizor

În ultima vreme am fost bombardată cu meme-uri inspirate din emisiuni actuale din România șiii mi-am dat seama că sunt cel puțin 5 ani de când nu m-am mai uitat neobligată la TV.  De ce ?

M-am gândit să fac o listă cu motivele principale pentru care nu mă uit la tv, aceleași motive pentru care consider televiziunea o mizerie, din fericire, pe cale de dispariție.

1. Reclamele publicitare o, da ! cât de original. toată lumea urăște reclamele, știu. Nu mă deranjează reclamele, cât mă deranjează faptul că sunt repetitive și lungesc emisiunile sau filmele cu cel puțin 20 de minute. Totul în jurul nostru este împânzit de reclame, să fiu nebună să îmi mai umplu memoria și voluntar cu așa ceva.

2. Tipul de conținut – mai ales cel românesc, care personal, îmi jignește inteligența şi nu mi se pare altceva decât o mare sursă de negativitate. Bârfă şi scandal. Totul trebuie să fie șocant, dramatic și intim. Pentru mine televiziunea este locul unde se adună și aplaudă toată mizeria umană. Dacă vreau să mă deprim, nici nu trebuie să deschid televizorul, îmi e de ajuns să-mi amintesc că încă există Măruță (și că are și cine să-l fută acasă).

3. Mie simplul act de a sta în fața unui TV mi se pare dăunător, indiferent de natura emisiunilor. Nu zic că statul în fața unui computer este mai sănătos, Facebook-ul și întreg social media e puțin mai jos pe lista mea de lucruri-de-care-sper-să-mă-rup-în-viitor. Ironic, având în vedere facultatea pe care o urmez.

4. Există o grămadă de alternative prin care te poți menține informat: internet, ziare, radio. Internetul îţi dă, însă, posibilitatea de a verifica o ştire din mai multe surse. Lucru pe care, din păcate, cred că mai mult de jumătate din utilizatorii de internet NU îl fac, oricum.

5. Timp! Mie nu îmi ajung 24 de ore. Nu ințeleg de unde au oamenii timp să se uite la TV. Pentru mine Facebook şi Instagram sunt suficiente. Dacă vreau să pierd timpul apelez cu încredere la ele, oriunde, oricând. Diferența dintre ele este că Instagram-ul pentru mine chiar este o sursă mare de inspirație, pe când Facebook…

well, nu te poți feri de toate.

Sunt atât de multe metode de relaxare, prin care poți să te și dezvolți în același timp, încât nu înțeleg de ce ai sta în cur și ți-ai umple creierul cu informații inutile despre viețile unor persoane pe care nici măcar nu le cunoști. Crime. Violuri. Ori alte lucruri care nu au legătură cu realitatea în care trăiești tu.

Aș putea scrie despre cât de toxică și ruptă de realitate este televiziunea la nesfârșit, dar vreau să știu părerile voastre. Voi de ce vă uitați la TV?

 

PE CARE

Bun venit pe Internetz, aici toată lumea are acces la informație. Unii sunt conștienți de asta și învață sistematic. Pe alții îi doare-n pulă și pe mine mă doare-n pulă de ei. Aici avem Facebook-ul, locul unde oamenii socializează și se împart în tot felul de grupări teroriste: familie, colegi și grammar nazi.

Grammar nazi sunt acei oameni triști a căror singur scop în viață este de a corecta greșelile gramaticale ale altora, lucru care-i face să se simtă foarte inteligenți și superiori. Vorbesc cu acel soi de grammar nazi aparte, a cărui activitate are loc mai mult în online, și care constă în a distribui memes cu PE CARE, articole de pe diacritica și a face 3 copii pe zi să plângă, ca să simtă că au făcut ceva cu viața lor.

Cred că cu toții avem momente de grammar nazi. Eu mor când aud vroiam, servici și nu se merită, dar dacă ești genul de om care nu poate participa altfel la o conversație decât corectând greșeli gramaticale, te furnică în fund sau simți o neliniște crescândă atunci când vezi că “Someone is typing a message…” și ești mereu pregătit să analizezi totul, înseamnă că ai rămas de tot în urmă și vezi că îți crește și un beculeț pe cap.

Poftim, uite o viață. Du-te și fă ceva frumos cu ea. Cum ar fi prieteni. Pasiuni reale. Și ținte mai înalte decât gramatica de clasa a 4-a.

Am o listă impresionantă de greșeli pe care le fac intenționat, pentru că sunt pe internet, cu prietenii mei, nu într-un examen, nu scriu declarații, nici eseuri argumentative și n-am nimic de demonstrat nimanui. Am o idee, o spun și cui nu-i place să mă pupe. Cine stă să-mi analizeze ideile prin prisma gramaticii sau argoului folosit, îmi pare rău, dar nu suntem pe aceeași lungime de undă, așa că te rog să te retragi, încet, și să-mi arunci un Bounty din mers.

Trăim in era informației și oricine poate învăța să scrie corect din două click-uri pe google. Dacă omul nu scrie corect pe facebook, uite ce ar putea să însemne:

  • îl doare-n pulă
  • se grabește și îl doare-n pulă

Sau că aveți prea mult timp liber și vă pasă prea mult de niște lucruri care nu ar trebui să te afecteze în niciun fel.

Cred ca trebuie să fii foarte idiot să nu faci diferența dintre scris lejer, greșeală de tastat si gramatică de baltă.

Cât timp nu comentezi pe blogul meu, simte-te liber să îți scrii partikip în frunte.

am o relație love-hate cu micul prinț

“Micul Prinț”, cartea cu care să-ți terorizezi copiii. Sau cu care să fii terorizat de alții că nu ai citit-o. Sau că ai citit-o, dar nu ai înțeles-o. 

Dupa 19 ani de existență inutilă, m-am hotărât să îndeplinesc scopul suprem al vieții (în concepțiile unora) și să citesc minunăția aceasta de carte, numită și “cea mai frumoasă carte din lume”, “cartea pe care trebuie să o citească toată lumea de cel puțin 3 ori în viață” sau “cartea pentru copilul din adultul din tine”.  

Partea mea preferată a fost de la pagina 1 până la pagina 126, în care citeam repezită, numărând paginile rămase în gând, repetându-mi că sunt o lepră leneșă. Am terminat cartea din ambiție, pentru că mi se părea extraordinar că nu am răbdare să citesc o carte pentru copii, atât de scurtă și cu tot cu ilustrații.

Nu știu câte traduceri există în limba română, nu mai țin minte ce editură era, din ce an sau cine a tradus cartea. Țin minte doar că era o carte veche, cu ilustrații oribile și o traducere greoaie.

Am citit recenzii cu bale în colțul gurii, simțindu-mă mândră că am ajuns la vârsta respectabilă de 19 ani fără să mă înec cu propria salivă. Toată lumea vorbea de semnificații profunde ale cărții, iar eu eram acolo cu o mutră confuză și un singur gând: “sigur am citit cu toții aceeași carte?

Am înțeles mesajul cărții per total, însă nu m-a impresionat și pe moment nu am înțeles de ce este atât de apreciată. Sunt sigură că n-a fost o experiență atât de traumatizantă pe cât pare acum și că am amintiri deformate despre cartea asta, de aceea plănuiesc să o citesc în engleză cât de curând.

I-am dat 3 din 5 steluțe pe goodreads, cu indulgență, și din superficialitate, pentru că îmi plac vulpile.

Ceea ce mi-a schimbat părerea despre această poveste a fost un video de pe Youtube. Da. Exact.

Fragmentul de mai jos este atât de frumos narat și are o atmosferă atât de calmă, încât îl recomand oricui, oricând, că a citit sau nu cartea, că urăște sau iubește cartea. Dacă a impresionat o scorpie nenorocită hater-iță fără sentimente și traumatizată de carte ca și mine, nu pot spune altceva decât: renunță la 10 minute din a da scroll inutil pe Facebook și ascultă asta. Nu ai nimic de pierdut.

cum să citești o carte atunci când nu ai chef să citești nicio carte

Mai întâi de toate, vreau să mă plâng că am intrat într-un reading slump masiv acum un an și de atunci fiecare carte este o provocare pentru mine. Totuși, nu vreau să renunț la cărți, așa că de două ori pe lună sunt masochistă, mă închid în casă și mă oblig să citesc.

Dacă ești în aceeași situație ca și mine și nu îți găsești motivația de a citi sau încerci să citești și abandonezi repede pentru că simți că ceva nu merge sau pur și simplu ești un elev nenorocit care n-are chef să-și îndeplinească obligațiile școlare, uite câteva lucruri care mă ajută pe mine momentan:

CUM SĂ TE OBLIGI SĂ CITEȘTI ÎN 5 PAȘI !!!!11

1. Cronometrează-te.

Pentru mine 30 de minute sunt suficiente ca să mă entuziasmez și să-mi pornesc rotițele. Setează cronometrul, închide-l pe mă-sa-n cur de Facebook  și citește. Primele minute va fi greu și vei simți o curiozitate morbidă de a vedea selfie-uri cu bună-ta, dar cu puțină voință și câteva degete-n priză imaginare, vei trece peste și vei respira ușurat/ă auzind sunetul cronometrului și analizând progresul făcut.

2. Meditează asupra trecerii timpului și evoluția ta personală. Nu te simți ca un căcat bătut de vânt când îți pierzi timpul făcând nimicuri? Nu simți cum trece viața inutil pe lângă tine, iar tu stagnezi și puți? Ești atât de prost și ai atât de multe de învățat încât nu îți permiți să stai degeaba, lepră leneșă ce ești.

3. Fă-ți o listă de cărți pe care nu le-ai citit, dar pe care vrei să le citești de mult timp, cu toate că mereu găsești lucruri mai interesante de făcut, cum ar fi să dormi. Somnul e pentru fraieri ! Gândește-te câți oameni au citit acele cărți și cât de prost ești în comparație cu ei. Nu te simți prost? Atunci îți meriți soarta.

4.  Ieși din zona ta de confort. Se poate sa te fi intoxicat cu un singur gen și asta să te fi plictisit. Citește o carte dintr-un gen pe care nu l-ai mai abordat. Citește o carte scurtă sau light. Recitește o carte care ți-a plăcut. Fă cititul palpitant !  Citește cărți erotice cu voce tare într-un autobuz plin de bătrâni.

5.  Dacă nu merge nicicum. Ia o pauză. O pauză lungă. Ca mine. Treci de la a citi 50 de cărți pe an, la 3-5 chinuite. De fapt, dă-le naibii de cărți, apucă-te de trigonometrie. Astrofizică. Informatică economică. Croșetat șosete. Pălincă de Bihor. P.S: nu, nu face asta.

 

reguli de bun simț în autobuz

În ultima perioadă sunt nevoită să circul cu autobuzul mai mult decât am fost obișnuită. Acum câteva luni am scris un articol despre golanii care se urcă cu ghiozdanul în spate în autobuz și fac ca niște panseluțe. Astăzi m-am gândit să mai vin cu câteva reguli care mi se par de bun simț, și vorbesc doar de autobuze, pentru că nu știu cum stă treaba în troleibuze, metro-uri și trenuri.

Citește asta, poate ești un idiot și nu-ți dai seama.

Al doilea lucru care mă scoate din minți, după fermoarul de ghiozdan în pleoapă, sunt oamenii care stau în ușă. Vreau să cobor din autobuz, dar hei, ceva-mi blochează ușa. Aaa, sunt oameni, care au impresia că imediat ce o să-mi găsesc loc să pun piciorul jos din autobuz, pe asfaltul fierbinte de vară, nenea o să închidă ușile și-o să plece fără ei, tăindu-mi astfel piciorul, iar săracii oameni vor fi nevoiți să stea cu o labă de picioruș în stație și să aștepte alt autobuz.

Regulă: aveți răbdare-n pula mea

Al treilea lucru nesimțit și enervant pentru mine, este VORBITUL. Sunt oameni care au impresia că poartă conversații foarte inteligente, așa că vorbesc tare, să audă toată lumea că ei au gură și păreri. O, uau, fascinant. Nu contează că ești în autobuz, restaurant sau WC public. Dacă împarți x m2 cu alți oameni, pe care nu-i cunoști, vezi-ți de treaba ta. Nu mă interesează ce ai futut aseară sau câți bani ai spart la păcănele. Ești un om pe care nu o să-l mai văd, cel mai probabil, niciodată, pentru ce te chinui să impresionezi?

Regulă: taci dracu. și du-te la psiholog.

Locul patru în topul nesimțirii îl au cei ce se holbează în telefonul tău.

Ți s-a întâmplat vreodată să stai tu liniștit în scaunelul tău, iar persoana care stă în picioare lângă tine să se holbeze efectiv în telefonul tău? Te prefaci că nu vezi, și că nu ești buricul pământului astfel încât acea privire mlădioasă să se așterne fix pe telefonul tău. Dar cu timpul senzația de paranoia se intensifică, îi vezi reflexia ochilor sgubilitici în geam și scenarii sângeroase cu Red Dragon se întâmplă. Partea amuzantă e că-i poți scrie oricând persoanei cu care vorbești: “Se holbează un ciudat în telefonul meu de-o oră” și să simți cum omul se fâstâcește și dă cu capul de toate bările până la ieșire.

Regula: nu te holba în telefoanele altora, le încalci intimitatea. poate vreau sa vorbesc despre hemoroizi, coaie de kangur și să-mi bârfesc menstruația, care-i problema ta? 

Și locul cinci revine persoanelor care nu mai au loc în propria piele de atâta importanță.

Tuturor ni s-a întâmplat cel puțin o dată în viață să nimerim în același habitat cu niște maimuțe căzute în cap care au în posesie un telefon plin de manele. Și spun manele pentru că altceva n-am fost obligată să ascult în mijloace de transport în comun până acum. DE CE? Puteam da de rockeri supărați, raperi drogați, bieberiști frezați, dar nuuu, eu dau numai de maneliști. Indiferent ce muzică asculți, ascult-o-n căști sau retrage-te din societate, că locul tău nu e aici.

Regulă: știi ce poți să faci mult mai util și intersant decât să intri pe acea ușă de autobuz? să-ți pui capul sub o roată.

frustrările unei wannabe-artist

Când am timp și chef, îmi place să desenez și să visez că într-o zi îmi voi găsi motivația de a muncii îndeajuns de mult încât să-mi pot câștiga existența din treaba asta. Deocamdată sunt leneșă și fac pași mărunți, dar siguri, și sunt mulțumită de mine așa cum sunt: mică, netalentată și cu gura mare.

Și spun că am gura mare pentru că nu mă pot abține și vreau să discut despre un tip de artă pe care nu pot să-l înțeleg: arta de a copia realitatea în cel mai mic detaliu.

photopaint

“Dar Julia, arta trebuie să fie o plăcere și poate omul chiar s-a relaxat creând această minunată pictură.”

Arta trebuie să-mi transmită și altceva în afară de faptul că omul are prea mult timp liber și prea puțină imaginație.

Sunt invidioasă pe oamenii cu foarte mult timp liber, talent și răbdare, care se folosesc de toate acestea pentru a replica lucrările altor artiști. Da, probabil sunt foarte realiste. Poate chiar mai realiste decât lucrările originale. Și poate chiar sunt capabile să-ți taie răsuflarea pentru o secundă. Dar stai tu frumos și admiri pictura/desenul, și iți dai seama că imediat lângă se află poza după care a fost efectiv copiată, centimetru cu centimetru, și simți cum se rupe ceva în tine. Pur și simplu i se risipește tot farmecul. .

Oricine poate să imite, e vorba doar de niște noțiuni de bază și multă muncă. Dar de ce să nu folosești tot acest timp și toată această muncă în scopul de a-ți crea propriul stil?

Poate te relaxezi replicând, dar asta e invitabil să nu-ți răpească sau estompeze anumite calități, în loc să ți le dezvolte. Creativitate, originalitate, perspectivă…

Este incredibil și admirabil ce poate ieși așa ceva din mâna unui om. Dar suntem în secolul 21 și știți cum se poate face magie mai ușor, fără atâtea ore de muncă (inutilă, după părerea mea)? Prin aparate foto și Photoshop.

Una e să furi tehnica, una e să te inspiri, și alta e să imiți pur și simplu tot ce vezi. De ce să faci asta când iți poți folosi imaginația, poți interpreta și anima? Unde este partea artistică în copierea unei poze creată de altcineva. Ce creezi tu, in afară de câteva lumini și umbre în plus? Chestie pe care o poți face și cu un filtru de pe Instagram, dacă Photoshop-ul ți se păre prea complicat.

Nu pot aprecia genul acesta de artă, pentru că știu câtă muncă este la un desen. Și dacă ești ca mine, simți că nu iți ajunge viața asta pentru a pune pe hârtie tot ceea ce ai in minte. Arta este pentru oameni care pot crea o lume nouă, un sentiment nou, pornind doar de la o foaie albă și propria imaginație.

Sper, sper din tăt suflățălul meu, că genul acesta de lucrări sunt doar studii și că există artiști, care pe lângă astfel de studii și “portrete la comandă”, învață și cum să-și portretizeze cât mai bine propriile idei și sentimente.

Lucrarea de mai sus aparține lui Jessie Marinas și a fost folosită doar ca reper, sunt conștientă că are și lucrări originale. Nu mă bateț

motive pentru care nu aș rezista intr-un cămin studențesc

Astăzi m-am gândit să vorbesc despre problemele mele psihice. Ca să vă dați seama in ce hal de distrusă sunt și să știți să vă folosiți de slăbiciunile mele, in caz că mă urâți și vreți ceva de la viața mea.

Vorbeam cu un prieten zilele trecute despre cum e viața de cămin, cât se distrează el pierzându-și nopțile jucând macao și cât de bună-i zacusca la găleată când colegul iți mănâncă ultimele sarmale și n-ai bani nici de pate. Și am avut o revelație…. eu, nu sunt făcută pentru o astfel de viață. Nu sunt făcută, in primul rând, să locuiesc in același habitat cu mai multe persoane. De fapt, eu nu sunt făcută pentru viață, de ce?

1.Sunetele.

Probabil nu ați mai auzit in viața voastră așa ceva, dar dacă există un om lumea asta care urăște sunetele, eu sunt ăla. Urăsc sunetele, de orice fel. Eu sunt varianta feminină a lui Gregor Samsa. Dacă vei intra vreodată in camera mea vei remarca două lucruri: bezna cea de toate zilele și liniștea de mormânt. Ascult muzică, și incă ce muzică, insă in restul timpului sunt exagerat de sensibilă când vine vorba de sunete. De asta urăsc locurile aglomerate. Și copiii. Și locurile aglomerate de copii. Cum ar fi scolile. Parcurile. Urăsc Britania, este singrul loc din lume cu rock și bere care mă face să plâng de vreau-la-mami. Și de asta nu o să-mi iau niciodată un câine, oricât de mult mi-aș dori unul, pentru că urăsc lătratul de câine. Și de asta nu voi sta niciodată la bloc (sper), nu aș putea suporta să aud sunete din toate direcțiile. Și de asta am vată sau căști in urechi tot timpul.

2. Mâncarea

Eu sunt o răsfățată și mi-e groază de ziua in care nu voi avea mâncare la discreție și va trebui să rabd. Mănânc foarte mult. Mănânc pe baza de nervi și dacă aș știi: bă, mâine n-am decât un pate, tre să mă descurc, aș muri de foame in momentul ăla. Mi s-ar termina brusc rezerva de energie, m-aș stafidii și m-aș ascunde sub pat până mi-ar umple cineva frigiderul. Eu nu funcționez fără mâncare. Creierul meu nu funcționează, fiind prea ocupat să-mi facă stomacul să cânte. O să schimb subiectul inainte de a-i da Universului idei in legătură cu viitorul meu.

3. ORDINE ȘI DISCIPLINĂ sau rămâi fără splină

Sunt o persoană destul de boemă, dar țin să fie ordine in jurul meu, măcar la suprafață. Dacă-i dezordine in cameră, nu pot să fac nimic, nu pot să deschid nici laptop-ul fără să mă simt vinovată și parcă-mi stau toate-n cap. Cred că de aia stau atât de mult pe intuneric. Dacă aș sta in aceeași incăpere cu o persoană care nu e in stare să strângă după ea, să-și facă un nenorocit de pat sau dacă ar fi genul ăla de persoană care-și ține hainele-n fotoliu, ori aș luat-o la mișto și aș amenința-o cu arma până și-ar lua catrafusele și s-ar arunca de pe bloc, ori aș lua-o la bătaie. Splina sau carabina, ce alegi?

4. Mirosurile.

In caz că nu te-ai prins incă, sunt o mimoză. Respiră in jurul meu și o să mă ofilesc, atât sunt de sensibilă. Da, am o problemă cu mirosurile. Parfum dulceag. Usturoi. Salam. Respirație de câine. Prăjeală. Eu după ce gătesc, deschid toate ferestrele, dau drumul la hotă, mă incui in cameră și mă ascund sub pat. Dacă stau mai mult de o oră in miros de mâncare mi-e rău, mă ofilesc, mă usuc. Stai in jurul meu și puți, dacă mă urăști și vrei să mă omori.

5. Tabieturile.

Dacă locuiești mult timp cu o persoană, e imposibil să nu-i înveți obiceiurile, să nu ii analizezi fiecare gest fără să vrei, să nu-i observi defectele de aproape și intr-un final să inceapă să te calce pe nervi. Poate are mers de elefant, ca frati-miu, și bubuie parchetul sub el când merge. Poate nu adorme fără lumina de la televizor mângâindu-i violent ochii. Poate scrâșnește din măsele in somn. Poate e somnambul. Poate-și roade unghiile. Felul in care deschide ușa dimineața. Felul in care mestecă. Felul in care vrăjește cu pipițe la telefon. Nu zic, toți avem defecte, dar mi-e greu să cred că două persoane care locuiesc în aceeași incăpere mult timp, se mai pot privi in ochi fără să-și dea filme sângeroase unul despre altul în minte.

Acum că am stabilit că sunt prea sensibilă pentru lumea aceasta, sunt sigură că viața la cămin are farmecul ei. Nu daț cu petre.

dă-ți ghiozdanul jos în autobuz, bă, golanule

Nu prea circul eu cu autobuzul, dar și când o fac: e aglomerat, cald și subțioarele vecinului meu își bat joc de mine.

Dar știți, vine acel moment când se deschid ușile, o adiere de vânt parcă te mângâie pe fruntea-ți lină, coboară un nene din ușa, parcă te mai dezmorțești și simți că trăiești din nou. Ai deja gura numai lapte și miere, simți crocanța fursecului inundându-ți ființa și unicorni dansatori pe curcubee noroase extrapuf
Apoi apare EL.

E omul ăla, cu ghiozdanul în spate, care urcă într-un autobuz aglomerat și face acele mutre de vai, n-am loc. Ăh, poate pentru că ghiozdanul tău arhiplin ocupă jumătate din autobuz?

E omul ăla, de 2 metri jumate, care atunci când ți-e viata mai frumoasă îți dă un fermoar in ochi.

Lăsând mișto-ul la o parte, mi se pare un gest al naibii de nesimțit, dar cel mai adesea cred că inconștient, să te urci cu ghiozdanul în spate într-un autobuz și să ai impresia că oamenii nu te înjură.

Dă-l naibii jos și ține-ți-l între picioare. Pe lângă faptul că ocupi spațiu cât o gravida cu tripleți, mai și împingi și lovești ca un salbatic pentru că nu ai loc.

Indiferent ca te simți sau nu cu musca pe căciulă, amintește-ți de mine când aștepți un autobuz în stație și pune-ți urmatoarele întrebări:
– am un ghiozdan sălbatic care e posibil să amenințe bunăstarea cetățenilor cu care am de gând să împart acest mijloc de transport în comun? da sau nu. daca e cu da, remove.
– put?

5 lucruri care mă scot din minți

Viața este minunată și fiecare zi imi aduce lucruri noi pe care să le urăsc, așa că m-am gândit să fac un top 5 lucruri care mă scot din minți momentan și să râd de mine peste un an.

1. Diminețile – am probleme cu somnul și mă trezesc foarte obosită. Diminețile pentru mine sunt CRUNTE. Pur și simplu sunt alt om. Sunt o depresivă și-mi urăsc viața până la prima gură de cafea.

Pentru sănătatea dvs, evitați-mă la primele ore.

2. Oamenii care vorbesc cu mine in timp ce mă uit la un film. Ca orice pensionară de 20 de ani care se respectă, volumul laptop-ului meu este dat tot timpul pe 100, așa că nu pot să nu mă intreb decât: CE DZO E IN MINTEA TA CÂND INCEPI SĂ VORBEȘTI CU MINE CA ȘI CUM EU TE-AȘ AUZI ȘI AȘ PUTEA FII ATENTĂ ȘI LA TINE, ȘI LA FILM?

Spune-mi, domn’le: pune pauză ca vreau să-ți zic ceva.

MĂ AUZI, MAMĂ?

3. Știți intâlnirile acelea intre scriitori/cititori, unde iși citesc unii altora ce au mai scris, ce urmează să publice sau pur și simplu pasaje din cărțile lor preferate? Le urăsc. Urăsc să ascult pe cineva citind. Iți place un citat, paragraf, ok, dă-mi cartea și citesc eu, în minte, nu trebuie să te aud citind ca un roboțel, pentru că nu am răbdare și pentru că short attention span.

4. Televizorul – nu m-am mai uitat la tv de ani de zile și nici nu am de gând să o fac. Prefer să citesc o carte, să mă plimb sau să măsor un perete, e mult mai interesant. Fiind ruptă de realitate, mereu sunt șocată de fiecare dată când aflu că încă se mai folosesc cutiile alea. În mintea mea televizorul e asociat cu hi5-ul și yahoo 360. Așa că atunci când intru intr-o încăpere în care bâzâie o cutie, mă aricesc și mă arunc pe geam. Exagerez, dar mă enervează. RĂU.

5. DON’T TOUCH MY HAIR HOE – pe bune, nu o face.

Știu că tuturor le place să li se umble in păr și că e ca un masaj pentru ei. Pentru mine e un coșmar, am firul subțire, și simt un fior rece la rădăcina părului când mă mângâie cineva. Efectiv mă zburlesc ca o pisică, fac o mutră acră și mă infig in gâtul tău.

Dacă urăști și tu lucruri și n-ai unde să-ți verși frustrarea, dă-ți cu capul de tastatură în comentarii.

buzzfeed mi-a dat un șut în creier

12654113_822002317945430_9214938976190875563_n-min

Nu mi se întâmplă des să citesc ceva banal pe internet și să simt că mi-am luat un șut în creier.

Cum s-au petrecut lucrurile: citesc asta ^. secunda doi: mindblown. secunda trei: intru pe goodreads.

4 cărți la “currently-reading”:

Sophie’s World by Jostein Gaarder – ultima actualizare: 30 august 2015

The demolished man by Alfred Bester – ultima actualizare: 5 octombrie 2015

Inimi cicatrizate; întâmplări din irealitatea imediată de Max Blecher – ultima actualizare: 23 noiembrie 2015

Misery de Stephen King – ultima actualizare: 6 februarie 2016

Shiiiit.

În afară de Misery, care este cea mai recent adăugată, subconștientul meu știa că nu voi termina niciuna din cele 3 cărți din momentul în care le-am adăugat in raft. Am încercat să mă mint, inclusiv in dimineața aceasta, că TREBUIE să le termin. Adevărul e că NU TREBUIE. Și că cititorii, in general, au mania asta de a continua orice carte, oricât de puțin le place sau oricât de rău se joacă cu nervii lor.

Eu înțeleg psihologia din spatele chestiunii ăsteia, datorită laturii mele perfecținiste. E stresant să ai conștiința încărcată că ai lăsat un lucru neterminat, dar apoi mi se întâmplă asta:

intuiția mea spune nuuu, creierul meu de cititor spune daaa, uite, mai ai x pagini din asta, y pagini din asta, z pagini din astea, care adunate, dau atâtea pagini, atâtea pagini se pot citi în x timp, deci Julia, pierde-ți 3 zile citind cărți pe care nu mai vrei să le citești, numai pentru că… creier prost și cont bogat pe goodreads. 

Nu merită să investești timp în lucruri care nu îți fac plăcere. Chiar dacă e vorba de o carte. Da, lucrurile pot deveni mai bune pe parcurs. Nu, nu ai garanția că într-adevăr se va întâmpla asta. Si chestia asta se poate generaliza, nu e vorba numai despre cărți aici, ci de oricare alt hobby, pentru că – atenție – nu vorbesc despre sarcini obligatorii de la școală/serviciu, ci despre TIMPUL TĂU LIBER ȘI PREȚIOS.

Scriu asta pentru că mereu am 2-3 cărți “înmormântate” și e a doua oară când conștientizez treaba asta. Sper să fie și ultima.