cum să ieși din reading slump

Ei bine, aceasta este o variantă mai serioasă a articolului: cum să citești o carte atunci când nu ai chef să citești nicio carte pe care l-am scris acum doi ani, când încă nu-mi revenisem din reading slump și în care, practic, îmi dădeam mie sfaturi într-un mod ironic.

Anul acesta articolul a fost accesat aproape în fiecare zi, așa că m-am gândit că ar fi o idee bună să vin cu o actualizare, mai ales că am reușit să citesc 50 de cărți din ianuarie și până acum, ceea ce înseamnă că am aproape un an de când nu m-a mai atins rs-ul.

Ce este un reading slump?

Mă simt datoare să explic, deși dacă ai ajuns să citești articolul ăsta, probabil ești familiarizat/ă cu această sintagmă.

Este o perioadă de agonie prin care cred că trec cititorii la un moment dat. Prin cititori zic persoane care citesc constant, nu ocazional. Este o perioadă în care efectiv cititul nu mai are niciun sens, nu reușești să te concentrezi, nu reții nimic din ceea ce citești, nimic nu te mai atrage, nu mai știi ce-ți mai place și nu reușești să termini o carte nici cu slujbe.

Sunt multe motive pentru care poți ajunge într-un reading slump, câteva dintre ele au fost listate și în articolul precendent. Poate ultima carte n-a fost potrivită pentru tine, poate ai citit prea multe cărți de un singur gen sau autor, poate n-ai mai citit de mult o carte pentru tine. Cred că dacă îți dai seama ce anume te-a îndepărtat de citit, ești deja pe drumul cel bun în rezolvarea acestei problemuțe. 

Așa că gândește-te bine la asta și uite câteva idei care s-ar putea să te ajute să depășești această perioadă agonizantă:

1.Citește cărți scurte.

Când nu ai chef de citit, cred că un număr redus de pagini e mult mai atractiv decât un volum de Dostoievski. O carte mică, nepretențioasă, e ca o gură de aer proaspăt într-un oraș chinezesc când efortul pare minim și de scurtă durată.

Un motiv pentru care am creat seria de articole cu recomandări de cărți scurte e chiar faptul că m-au ajutat să ies din reading slump, și recomand în special acest articol – cu cărți mai fanteziste, mai nebunești, mai neobișnuite, care îți aduc aminte că literatura nu trebuie luată atât de tare în serios, că poate fi și fun. 

2. Citește bloguri de cărți. Uită-te la un booktuber nou. Intră într-un grup de cititori de pe Facebook. Fă-ți prieteni noi pe Goodreads. Vizitează o librărie nouă. Caută un bookclub în orașul tău. Rearanjează-ți biblioteca.

Pe scurt: înconjoară-te de cărți. Cât timp am evitat cititul, am evitat tot ce a avut legătură cu el. Efectiv m-am rupt de lumea asta și mi-am ocupat timpul cu alte activități până când am uitat aproape complet de cărți. Asta până când am ajuns întâmplător pe blogul unei tipe, de unde am ajuns pe booktube-ul ei, de unde am ajuns pe goodreads-ul ei și așa mai departe, până m-a molipsit cu entuziasmul ei pentru literatură.

Cu toate că pe mine mă ajută și mă inspiră să văd persoane pasionate de aceleași lucruri ca și mine, am observat că de multe ori citesc articole inutile despre cărți (cum e ăsta), articole care nu vin cu nimic nou și notabil, când aș putea să citesc o carte (și tu la fel).

Ceea ce mă duce la următorul sfat:

Multe persoane am observat că petrec mai mult timp vorbind despre cărți decât citind efectiv. Sau uitându-se la poze cu ele, că tot e la modă bookstagram-ul. Dacă ești înconjurat de cărți, așa cum îți recomandam mai sus, și tot nu ai acel zvâc, poate ar trebui să faci exact opusul: să lași telefonul acasă, să te duci într-un parc și să încerci să citești fără să lași pe nimeni să te deranjeze sau pur și simplu să încerci să ai și altfel de activități pentru o perioadă, activități care să-ți facă dor de citit. Cum ar fi să scrii chiar tu o poveste 😀.

3. Amintește-ți de ce citeai.

Cred că motivul principal pentru care ajungem într-un reading slump sau într-un blocaj de orice fel, este faptul că ne uităm scopul pe parcurs.

Toți avem un motiv pentru fiecare lucru pe care îl facem. Amintește-ți cum era când citeai, care erau lucrurile bune pe care le aducea în viața ta cititul: te ajuta să te relaxezi, să aprofundezi un subiect, să înțelegi o altă epocă, să te dezvolți personal. Sigur ai un motiv, chiar dacă nu ești mereu conștient de el. Dacă motivul este unul stresant, de genul: citesc pentru că sunt într-o competiție cu toată lumea și vreau să o grămadă de cărți citite pe goodreads, oprește-te. Cititul nu ar trebui să fie o corvoadă. Și pauzele sunt uneori necesare. Cititul este un lux. Un privilegiu. Nu o obligație.

Citește pentru că vrei, pentru că poți, pentru că-ți place. Pentru că ai din ce alege și pentru că timpul este limitat, dar cărțile nu vor fi niciodată.

Wink.

cărți scurte pentru oameni grăbiți

Déjà Vu? Nu, e doar partea a doua din seria de cărți scurte. Primul articol îl puteți citi aici.

Data trecută am recomandat clasice. Astăzi m-am gândit să vin cu ceva mai altfel.

Faceam ordine prin bibliotecă, când am găsit o cărticică de care nu am mai auzit nimic, deși acum cinci ani era destul de populară:

Magazinul de sinucideri de Jean Teule.

Pentru că are sub 120 de pagini pline de dialoguri și capitolele sunt foarte scurte, se citește în cel mult două ore.

În cărticica noastră este vorba despre un viitor deprimant, o lume post-apocaliptică, în care oamenii cad de pe clădiri ca frunzele din copaci, plouă cu acid sufluric, iar războiul este pe cale să înceapă. Magazinul de sinucideri al familiei Tuvache este afacerea ideală într-o lume în care nu mai există fericire, speranță și toți caută metode cât mai originale în care să moară. Nenorocirea în familia Tuvache se abate sub forma lui Alan, mezinul familiei, care este exact opusul acestei lumi, este veselia în persoană și încet-încet, începe să molipsească pe toată lumea. Fiind o carte atât de scurtă nu are rost să intru în detalii și să dau spoilere, tot ce pot să asigur este că o satiră foarte bine gandita si pusa la punct, și nu este o carte atât de clișeică și sumbră pe cât pare.

Este o carte plină de simboluri și de referințe interesante, foarte originală, drăguță și, în ciuda titlului și a subiectului ales, este o carte plină de viață. Am inclus-o în această serie nu doar pentru că are un număr redus de pagini, ci și pentru că eu chiar consider că e o mică perlă a literaturii contemporane care nu merită uitată.

Ca să merg pe aceeași linie cu umorul negru franțuzesc, o altă carte pe care o recomand este Copiul divin de Pascal Bruckner. În formatul citit de mine are 184 de pagini ce spun povestea unor gemeni care, cu ajutorul unui medic, sunt educați încă din uterul mamei și ajung niște genii celebre încă dinainte de a se naște. Surpriza este că…. unul dintre ei refuză să se nască. Cât de grotesc sună?

Și dacă tot sunt pornită pe francezi cu imaginație bolnavă astăzi, nu cred că există carte mai potrivită în contextul ăsta decât Spuma zilelor de Boris Vian – o altă carte atipică, o altă carte ce nu seamană cu nimic din ce ai mai citit până acum, o altă carte greu de descris și categorizat despre care nu o să intru în detalii, pentru că nu vreau să-i risipesc farmecul. Este o poveste de dragoste tragică și suprarealistă a 3 cupluri, însă povestită mai mult din perspectiva unui tânăr înstărit pe nume Colin și o tânără Chloe care se îmbolnăvește – îi crește un nufăr la plămân. A fost cartea mea preferată ani de-a rândul și singura pe care am recitit-o vreodată cap-coadă. A se citi cu Duke Ellington pe fundal.

Voiam să închei articolul când m-am apucat de citit Mecanica inimii de Mathias Malzieu și mi se pare că a picat la momentul potrivit. 177 de pagini, dar o narațiune foarte bogată șiii puțin siropoasă, deși în primul articol am spus că nu o să recomand astfel de cărți. Pe scurt, este povestea unui băiețel care nu are voie să se îndrăgostească. Vrăjitoarea care l-a salvat de la moarte i-a pus un ceas cu cuc la inimă și orice emoție poate să-i dea oricând mecanismul peste cap. Până la un punct am crezut că este o carte pentru copii, dar are câteva scene violente și nu numai, care cred că o încadrează mai degrabă la adulți. N-am mai citit de mult ceva atât de diferit și ingenios.

Mi-a adus puțin aminte de Micul Prinț de Antoine de Saint Exupery, care nu cred că are nevoie de prezentări și pe care o recomand de asemenea.

Cam acestea ar fi câteva cărți de proză scurtă pe care le recomand oricărei persoane care vrea să iasă puțin din zona de confort. Sau să se oripileze. Sau să viseze cu ochii deschiși. Sau să mă înjure…. Hei, v-am avertizat!

Cred că o cărticică din asta este o gură de aer proaspăt după ce citești un roman serios de 500 de pagini sau chiar după o perioadă în care n-ai mai citit nimic altceva în afară de eticheta de la Vegeta.

„Căci cărtile suferă când nu sunt citite: și nu numai cărțile, ci și ciornele, jurnalele intime, rețetele medicale, prospectele publicitare și chiar conținutul coșului de hârtie.”

și blogul meu suferă când nu e citit, so stay tuned!

Goodreads | Facebook | Instagram

am decis că nu-mi plac maratoanele de lectură

Acum o lună scriam despre maratonul de lectură pe care l-am făcut după sesiune, dar am renunțat a publica acel articol.

Nu a fost primul maraton pe care l-am făcut, dar a fost primul pe care l-am documentat.

Cu toate că am reușit să citesc 5 cărți în 5 zile, am ajuns la aceeași părere pe care am avut-o de când am auzit pentru prima dată de conceptul de read-a-thon:

nu e pentru mine.

La început eram entuziasmată, dar pe măsură ce înaintam, mi-am dat seama că cititul, în condițiile acestea, își cam pierde sensul.

Înțeleg maratoanele de lectură care debutează spontan, adică la modul: bă, m-a prins autorul ăsta și vreau să-l devorez, simt eu nevoia asta.

Dar nu văd sensul în a te obliga să citești ore sau zile întregi, carte după carte, fără pauză. Efectiv nu ai timp să procesezi informația și nici nu ai cum să te concentrezi atâtea ore.

Poate alții au o memorie extraordinară și își amintesc totul în detaliu, dar eu nu am, și cred că unele cărți merită mai multă atenție și studiu. Nu te ajută lecturarea unei cărți cu absolut nimic dacă nu-ți dai timp s-o gândești și s-o înțelegi. Adică să rămâi cu ceva după ce o citești, pentru că să citești 100 de cărți fără țintă e ușor și oricine poate face asta.

Am văzut o listă cu tipuri de maratoane existente: de la 3-5-7 zile de maraton, cum am făcut eu, până la maratoane de 24-48-72 de ore în care lumea chiar bea cafea ca să stea trează și să citească – lucru care nu mi se pare deloc sănătos și ok. E o presiune și un stres inutil pe care îl pun comunitățile online de cititori, nu ceva ce vine de la sine.

Cred că fiecare carte are ritmul ei – poți citi o carte de sute de pagini în câteva ore sau zile pentru că te captivează, sau poți să te chinui cu o cărticică de 80 de pagini o lună. Și nu are sens să grăbești procesul, cât timp te bucuri de ea. Să o citești cu stresul că trebuie s-o termini cât mai repede, ca să te apuci de următoarea pe care să o termini la fel de repede, ca să poți să te lauzi cu un anumit număr de pagini și cărți citite e ridicol.

Mie toată experiența mi-a amintit de liceu, când mă obligam să citesc Ultima noapte de dragoste, carte care mi-a masacrat creierul și apoi am uitat-o complet în următoarele zile.

Dacă nu ești o persoană extrem de ambițioasă și masochistă, de cele mai multe ori o să fii dezamăgit/ă după un astfel de maraton, pentru că sunt slabe șansele să citești tot ce ți-ai propus sau să-ți placă toate cărțile pe care ți le-ai ales sau să te trezești în fiecare zi cu același chef de citit.

Așa că am ajuns la concluzia că maratoanele de lectură îți hrănesc orgoliul, nu și mintea.

Pentru că la final rămâi cu un număr și nimic mai mult.

un mic regret legat de cărți

Sunt în plin maraton de lectură și pe măsură ce înaintez mă macină tot mai tare un mic gând: am citit peste 200 de cărți în viața asta, dar nu am scris niciodată o recenzie serioasă.

Întotdeauna am fost leneșă când a fost vorba să scriu despre cărți, mi-e mai ușor să vorbesc despre ele – de asta mă gândesc să-mi fac un booktube sau un podcast în viitor, auăleu, nu mă judecați – și motivele au fost multe:

Am considerat că nu aș veni cu nimic nou și nemaiauzit, nicio părere ieșită din comun, care ar putea interesa pe cineva și nu am vrut să scriu articole de duzină.

În ultimii ani Internetul a EXPLODAT de la atâtea recenzii de carți. Mi se pare un subiect tratat cu foarte multă lejeritate în ziua de azi și nu am vrut să fac parte din fenomen. Am găsit foarte puține bloguri pe care recenziile să nu sune așa: am auzit de cartea asta pe-aici și pe-acolo, mi-a plăcut, 3 adjective, 5 steluțe, recomand, pa.

Asta e genul de exprimare pe care o abordez eu în articole în care recomand câte 3-5 cărți deodată, așa că mereu am crezut că o recenzie ar trebui să fie un text mai amplu și mai critic de atât.

Au mai fost și alte motive legate de memoria mea de pește și talentul meu de a sări de la o carte la alta, dar o să las discuția asta pe altă dată.

Mă tot gândesc cum ar fi fost ca până acum să fi avut două sute de recenzii serioase scrise. Ar fi înseamnat o grămadă de experiență și dezvoltare personală, pe care acum nu o mai pot recupera.

Anul acesta mi-am propus să scriu despre fiecare carte pe care o citesc, dar pentru că citesc mult și nu am exercițiu, nu am nici răbdare, deci minunea nu a durat mult.

Totuși, vreau să învăț să scriu recenzii și să-mi dezvolt un stil al meu. După acest maraton – pentru că sunt leneșă, cum spuneam, și procrastinez – o să încerc să citesc mai puțin și să scriu mai mult despre cărțile pe care le citesc și DACĂ o să fiu mulțumită de ceea ce iese, poate o să-mi public minunile pe aici, dar nu sub numele de recenzii, pentru că nu sunt calificată pentru așa ceva, mai mult sub formă de idei. Asta e ca un mic anunț.

Așa că învățați din greșelile mele și să scrieți, pentru că anii trec, memoria e ciudată, ideile se uită și e păcat de timpul investit.

Wink.

de ce ar trebui să înveți #uncuvantpezi

Un cuvânt pe zi este un proiecțel pe care îl am în minte de mult timp. Desigur, conceptul nu este unul nou, nici original. Inspirația am găsit-o pe un site englezesc și primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific dacă există așa ceva și în limba română. Am descoperit că au fost, de-a lungul anilor, multe tentative de campanii cu același scop, însă toate au fost abandonate în scurt timp. Așa că m-am decis să creez această pagină de Facebook și să fiu prima care ține în viață acest concept măcar 365 de zile.

În fiecare zi, timp de un an, voi urca o imagine cu un cuvânt din limba română alături de una dintre definițiile sale, unele cuvinte fiind prea complexe pentru a putea fi cuprinse într-o poză.

De ce ar trebui să înveți un cuvânt pe zi?

Pentru că nu avem o țară perfectă, dar avem o limbă frumoasă.

Pentru că îți îmbogățești vocabularul și îți antrenezi memoria în același timp.

Pentru că mă chinui să creez un conținut atrăgător, căruia să nu-ți fie rușine să-i dai share.

Pentru că toți folosim cuvinte pe care nu am avut niciodată curiozitatea să le căutăm în dicționar.

Pentru că e ușor. Trebuie doar să urmărești pagina de Facebook de aici sau contul de Instagram de aici. Voilà!

mic sfat instagramic

O chestiuță care a început să mă calce pe nervi de câteva luni pe Insta Story sunt aceste mizerii de postări:

Ce se întâmplă în această poză: cineva vede o postare a unui artist, îi place, și se gândește că ar fi frumos și onorabil să facă o captură de ecran și să-i ascundă autorul.

Inițial am crezut că am de-a face cu un caz izolat și am tot trecut cu vederea. Dar recent am intrat la InstaStory-urile de la Explore, lucru pe care nu îl fac în mod normal, și am văzut alte două mizerii din astea, consecutive, de la persoane cu mii de followers. În concluzie, este un mic efect de turmă.

În primul rând, nu înțeleg de ce ai ascunde sursa în condițiile în care este absolut evident că poza nu îți aparține. 

În al doilea rând, bineînțeles că e mult mai ușor să fii un căcat cu ochi decât să faci un minim efort și anume:

  1. Să folosești funcția de repost.
  2. Să dai un tag în poză sau în descriere.
  3. Sau pur și simplu SĂ NU ACOPERI SURSA/SEMNĂTURA/AUTORUL, golanco.

Uau, ce greu a fost, am transpirat toată numai scriind aceste instrucțiuni extrem de dificile, pfiu.

Dar pe bune, dacă faci și tu parte din acest cor de găini bete, încearcă chestia aia abstractă numită empatie și pune-te 5 minute în pielea unei persoane care muncește poate ore sau zile întregi la o lucrare, pe care tu o furi și o mâzgălești pentru două vizualizări.

Sunt sigură că atunci când citești o carte, te interesează și autorul ei. Sau persoana care a tradus-o. Când te uiți la un film, cauți să vezi cine e regizorul și cum se numesc nenorociții ăia de actori. Când asculți o melodie, apreciezi artistul și te consideri fana lui. Așa că de ce atunci când vezi o pictură, un desen, o fotografie mai interesantă, procedezi așa?

Instagram nu mai este de mult o simplă aplicație pentru poze, a devenit o unealtă de marketing, un mijloc de promovare a multor artiști, fotografi sau mici antreprenori, iar eu nu pot să înțeleg de ce ți-ai pierde timpul în felul ăsta, când poți să ajuți un om, a cărui muncă o apreciezi?

opinii nepopulare

Mă gândeam la ce subiecte aș vrea să mai abordez pe blog în următoarea perioadă și mi-am dat seama ca am cam multe unpopular opinions – adică păreri care nu sunt comune, concepții controversate, idei cu care oamenii în general nu sunt de acord și pentru care vor să mă răstignească.

Așa că am creat această categorie pe blog, unde am adăugat deja câteva articole, pentru că dacă stau să mă gândesc, cam toate părerile mele sunt nepopulare, și m-am gândit ca în articolul ăsta să înșir câteva dintre cele care nu merită dezbătute în articole întregi:

Pizza nu-și merită faima.

Serialele sunt o pierdere de timp.

Pierceing-urile sunt niște bube de metal/plastic.

Mi se pare penibil să te lauzi cu faptul că ești leneș sau că nu știi să gătești.

Oamenii care își expun viața în detaliu pe Internet mi se par falși și triști. La fel ca și cei care încearcă constant să pară fericiți. Sau foarte înțelepți.

,,Tinerii din ziua de azi nu citesc” este o afirmație pe care numai un ignorant ar putea s-o facă. Acum se citește mai mult ca niciodată. Mai toate bookblog-urile, booktube-urile, bookstagram-urile, studyblr-urile, grupurile de cărți de pe Facebook cu mii de membri, sunt create de tineri pentru a promova cărțile. Târgurile, lansările de carte, anticariatele, muzeele, evenimentele culturale, în general, sunt împânzite de tineri și voluntarii sunt tot ei. Dacă te duci pe stradă și întrebi 5 oameni când au citit ultima dată o carte, 4 dintre ei o să spună că nu-și aduc aminte. Atât de tare mă enervează subiectul ăsta, încât cred că într-o zi o să fac un experiment social sau un vox populi legat de treaba asta.

Daily vlogging-ul nu are niciun sens, mai ales dacă e făcut de oameni normali cu vieți plictisitoare. Am auzit câțiva vloggeri care se plâng că ,,ei fac conținut de calitate și de asta nu au succes/nu le este apreciată munca.” Habar nu am ce înseamnă conținut de calitate. Sau ce îi face pe oamenii ăștia să creadă că ii pasă cuiva de felul în care își trăiesc ei viața. Cu riscul de a-mi lua hate cu găleata spun: ăsta e conținut pentru șomeri. Cine naiba are timp de așa ceva? Singurele acceptabile mi se par cele de călătorie, dar altfel găsesc absurd tot conceptul.

Nimănui nu-i pasă, fă ce vrei. Asta e deviza mea. Îți place să faci daily vlogging, deși există oameni ca mine, care văd activitatea ta ca pe o mare cretinitate? Fă-o. Viața e prea scurtă și fiecare e concentrat pe sine, oamenii au păreri despre tot felul de lucruri, pentru că așa este firesc, dar la sfârștiul zilei, nimănui nu-i pasă. You do you.

Urăsc farsele, mi se par de prost gust și asta pentru că de cele mai multe ori se trece limita bunului simț. Una e să faci o glumiță la care râde TOATĂ LUMEA, alta să te joci cu sentimentele unui om sau să-l traumatizezi ca să râdă numai sociopatului din tine. Exemplu de farsă absolut INUMANĂ.

Mi se par inutile articolele de genul: ce vreau să citesc, ce vreau să fac etc. Vorbește-mi despre ce AI FĂCUT. E ușor să umplii un blog cu liste de care nu o să te apropii niciodată.

Oamenii care nu merg la vot mă scârbesc, indiferent cât de puțin contează votul nostru. Este un efort minim și n-ai nicio scuză.

Dacă cineva are o părere diferită despre tine și nu te pupă în fund, nu înseamnă că ,,ai hateri și ești cineva”.

N-am înțeles niciodată ce au americanii cu broccoli-ul, e chiar bun.

Nu-mi place termenul de blogger și nu vreau să mă asociez cu el.

A mai observat cineva că veganii sunt foarte palizi?

Muzica live nu e așa grozavă. Nici pastele.

Now hate me.

de ce ar trebui să iei în considerare un gap year

Dacă ești în clasa a 12-a și nu știi pe ce drum s-o apuci sau tocmai ai aflat că nu ai intrat la facultatea pe care ți-ai dorit-o, cred că ar fi bine să iei un considerare un gap year.

Ce este un gap year? 

În alte țări conceptul acesta este mult mai dezvoltat, există tot felul de programe, iar tineri se gândesc din timp la pasul acesta fără rușine.

În România, oamenii încă au puși ochelarii de cal, și te judecă aspru pentru orice decizie care nu merge în aceeași direcție cu turma.

Un gap year este practic un an de ce vrei tu. Liniște, călătorie, muncă, voluntariat, în funcție de posibilități.

Adevărul este că ne lipsește o îndrumare serioasă în privința alegerii unei viitoare profesii. Ni se spun prea puține despre numărul mare de profesii pe care le putem urma și nu suntem ajutați să alegem ce ni s-ar potrivi cu adevărat. Astfel ajungem, după 12 ani de tocit lucruri inutile, să nu știm încotro s-o apucăm.

Și atunci ne facem o listuță cu 3 facultăți total opuse și lăsăm sistemul să facă ping-pong cu viitorul nostru. Dacă nu intru aici, intru acolo, dar măcar intru undeva și am unde să-mi petrec timpul câțiva ani din viață întrebându-mă dacă am făcut alegerea potrivită. Cum să stai și să te gândești serios la viitorul tău?

Cele mai dese argumente împotriva unui an liber între liceu și facultate:

pierzi un an / stai un an degeaba

un an poți să-l pierzi și făcând în silă o facultate care nu este potrivită pentru tine, pe care ai ales-o în grabă sau pe care au ales-o alții pentru tine.

într-un an se întâmplă multe. dacă muncești, înveți, faci voluntariat, călătorești, nu ai cum să pierzi timpul. îl pierzi numai dacă stagnezi.

e doar un an liber între liceu și facultate, nu ți se termină viața, educația nu se rezumă doar la o clădire în care îți petreci câteva ore pe zi. cunoașterea e peste tot, în fiecare experiență pe care o ai, nu numai în cărți. și de asta mulți termină facultatea cu dezamăgiri și regrete, pentru că se așteaptă ca tot viitorul lor să fie asigurat de o diplomă.

dai de bani și nu-ți mai trebuie facultate

în clasa a 11-a am plecat la muncă în UK cu gânduri permanente. după o săptămână de muncă în bucătărie m-am prezentat la șefuț cu rugămintea de a-mi face contractul doar pe 2 luni, ca vreau să mă întorc acasă și să-mi continui studiile.

iar un salariu de UK nu se compara cu Mc-ul nostru. nu este o regula ca banii să-ți fure minițile. poți să ai o revelație în timp ce tremuri într-o cameră frigorifică la -n grade turnând jeleu pe cheesecake-uri și să-ți dai seama că tu chiar vrei să faci mai mult de atât în viață.

uiți din materie / îți pierzi ritmul

cred că sunt puține facultăți la care ai nevoie de materia din liceu pentru a continua studiile, în general te iau de la zero. și nu cred că înveți în liceu ceva ce nu poți să-ți amintești cu puțină recapitulare.

mă bufnește râsul la a doua. hai să fim FOARTE serioși, câți elevi învață pe tot parcursul liceului și câți studenți învață în afara sesiunii?

încă ceva: absolvirea unei facultăți te ajută mai mult pe plan personal decât pe plan profesional. personal, cunosc foarte puține persoane care lucrează în domeniul pe care l-au studiat în facultate. depinde mult și ce studiezi, ce-i drept. dar nicio facultate nu te trimite în câmpul muncii as în vreun domeniu. îți oferă niște informații (basic) și te pune în niște situații care să-ți dezvolte anumite competențe, însă pe care tu o să înveți să le aplici de la zero când (și dacă) o să te angajezi. indiferent în ce domeniu alegi să profesezi, lucrurile se schimbă și trebuie să înveți constant, pe tot parcursul vieții. altfel n-ai cum să avansezi, logic.

bineînțeles că ai altă capacitate de învățare la 18 ani, însă există oameni care se reprofilează și la 40 de ani. nimic nu e imposibil, iar memoria e o chestie de exercițiu și voință.

Vorbesc din experiență:

În anul în care am ales să-mi ascult intuiția și să stau acasă, toți prietenii mei erau studenți și facultatea era subiectul principal în toate discuțiile noastre, lucru care mă facea să mă simt ca o ciudată. Cred că un an de zile m-am întrebat încontinuu ce-i în neregulă cu mine și de ce trebuie întotdeauna să fiu eu pe dos.

Acum intru în anul 3 de facultate, știu ce master vreau să urmez, în timp ce mai toți prietenii mei s-au lăsat și își caută de lucru în comerț. Ori se gândesc să facă altă facultate, pentru că o consideră pe prima aleasă în grabă. Ori regretă că și-au complicat viața atât în loc să facă un simplu curs.

Ideea este că nu trebuie să te compari cu alții și nu trebuie să asculți gura lumii când vine vorba de alegerile tale de viitor. Nu există calea corectăasta e mai bună decât asta sau o rețetă clară a succesului. Chiar și dintr-un an de facultate aleasă prost poți învăța destul de multe lucruri.

Nu toți suntem talentați, nu toți știm ce vrem să facem din liceu și asta e ok. Fiecare are parcursul lui, fiecare are o definiție proprie pentru succes și nicio decizie nu este proastă, cât timp ți-o asumi și înveți ceva în urma ei.

Fiind un subiect extrem de discutabil, articolul este un ping-pong de informații. Am încercat să-l sintetizez în așa fel încât să se înțeleagă ideile de bază fără să scriu o lucrare de 100 de pagini, deși aș mai avea o grămadă de lucruri de spus pe subiect, dar cine știe? Poate o să existe și articole viitoare pe această temă. Stay tuned!

cărți scurte pentru oameni ocupați

Am ajuns într-un punct trist al vieții în care nu mai am timp să citesc chiar orice-mi pică în mână, și sincer, nici răbdare. Cred că cea mai populară căutare de-a mea pe Google din ultimii trei ani este: ,,cărți scurte”. Pentru mine numărul de pagini e butonul de turn on/turn off, și probabil o să vorbesc mai detaliat despre noua mea alergie – cărțile mamut – într-un articol viitor.

Mă gândesc că nu am cum să fiu chiar singura sătulă de aceleași rezultate pe Google, așa că aceasta se vrea a fi o serie de articole despre cărți de cel mult 250 de pagini descoperite de mine, pe care le recomand oricărei persoane grăbite, ocupate, sau pe care a cuprins-o absurdul existențial și nu găsește un motiv suficient de bun încât să citească imensități.

Cărțile nu vin în nicio ordine, nu reprezintă un top, o să încerc să ocolesc titlurile arhicunoscute și să vin cu titluri noi, pe care nu le găsesc în alte liste. Ce nu o să vedeți în seria asta: cărți de dragoste pentru cucoane și Y/A.

Nu o să intru în foarte multe detalii, sunt doar niște titluri asupra cărora vreau să aduc puțină atenție.

Și o să încep cu o carte clasică, citită recent – Foamea de Knut Hamsun – o poveste ca oricare alta, cu suișuri și coborâșuri, dar într-un context crunt: sărăcia lucie. Cartea nu are foarte multă acțiune, este concentrată pe suferințele și umilințele personajului al cărui nume nu-mi amintesc să fi fost menționat – un scriitor cu o personalitate ciudățică, ce trăiește de pe o zi pe alta într-un sat sărac din Oslo, măcinat de foame și de frig. Nu este o carte extraordinar de veselă, dar nici extrem de dură cum pare. Eu sunt o persoană foarte empatică și în mod normal o carte de genul acesta m-ar fi doborât, dar ceva din stilul lui Hamsun și din ciudațenia personajului nu te lasă să-l compătimești atât de mult. Personajul este interesant de studiat din punct de vedere psihologic și te cam face să te întrebi: câte poate îndura un om? Și mai ales cu demnitate. Cartea, în formatul citit de mine, a avut 170 de pagini și o recomand oricărei persoane care are nevoie de un reality check.

O carte puțin asemănătoare, nu datorită subiectului, ci datorită faptului că toată acțiunea are loc, din nou, în mintea protagonistului este Moartea la Veneția de Thomas Mann. Gustav Aschenbach este un scriitor consacrat, singur și bătrân, care pleacă în vacanță la Veneția, unde într-o zi, pe plajă, devine fascinat de prezența unui băiețel. Cât de greșit sună? Te las să descoperi. Cartea are aproximativ 100 de pagini pline de introspecție.

,,Singurătatea dă naştere originalităţii, frumuseţii îndrăzneţe şi stranii, creează poezia. Dar în acelaşi timp singurătatea generează absurdul, falsul, disproporţionatul şi nepermisul.

Și ultima recomandare este un horror (tot) psihologic, I have no mouth, and I must scream de Harlan Ellison, dar nu pentru oricine – o povestire foarte scurtă, destul de tulburătoare, care se poate citi (numai) în limba engleză aici.

Spune-mi în comentarii dacă ai citit deja cărțile de pe listă sau dacă te-ar interesa un anumit gen de recomandări de cărți scurte. Wink.

P.S: pe baza ultimei recomandări există și un joc video. enjoy!

m-am uitat la Bravo, ai stil! ca să n-o faci tu

Anul trecut scriam mândră acest articolAnul acesta scriu rușinată acest articol:

Prima dată m-am uitat la Bravo, ai stil! pentru memes. Eu sunt o mare fană a meme-urilor și n-ai ce zice, frate, meme-urile BAS sunt demențiale și cred că lor li se datorează faima emisiunii.

Am continuat să mă uit de curiozitate pentru că n-am înțeles din prima ce se întâmpla acolo. Aveam și un curs de mass-media la facultate, iar proful ne explica la ce să fim atenți când analizăm o emisiune. Era foarte încântat de BAS, și ni-l tot dădea ca exemplu, pentru că toată lumea știa despre ce era vorba. În afară de mine, bineînțeles, așa că am zis: hai să las prejudecățile și să aflu ce-i drăcia asta. 

Bravo, ai stil! a devenit o emisiune atât de populară anul trecut, încât nimeni nu se mai jena că se uită la ea. Am prieteni roacheri duri sataniști care se uitau și băleau la iaurturile Iulianei, ca să înțelegeți ce normalitate devenise…

Și pot să înțeleg de ce: memes, atmosfera din platou e destul de cozy, fiecare concurentă e proastă în modul ei diferit și unic, memes, jocuri de cuvinte, pisica grasă, aveau și o melodie destul de catchy, dar s-au gândit să fie cocalari până la capăt și l-au adus pe Velea să le trasnească o manea.

E o emisiune decețințică până când uită o concurentă să-și ia pastilele.

  

Așa că m-am uitat la jumătate din sezonul 3 și începutul All stars.

Și nu mă mai uit pentru că:

1.Durează prea mult.

Șase episoade pe săptămână. Fiecare episod are aproximativ 1 oră și 40 de minute. ENORM.

Deși mă uitam pe sărite, în timp ce făceam alte treburi, tot simțeam că pierd o grămadă de timp.

2. Jurații.

Maurice Munteanu – singurul jurat care mi-a atras atenția, omul chiar e citit, are simțul umorului, și părea că are coloană vertebrală până sezonul acesta, când a dat-o rău în bară cu favoritismele.

Iulia Albu – introvertită, acel gen de om care-și maschează nesiguranța mimând o atitudine de superioritate, nu e un om rău, chiar mi-am schimbat părerea despre ea, cred că e cel mai corect jurat, doar că uneori o dă în bară din dorința de a fi diferită de restul turmei.

Cătălin Botezatu – omul ăsta îmi provoacă milă, joacă un teatru atât de prost încât nu pot să mă supăr pe el, îmi vine să-l bat pe umăr și să-i zic că totul va fi bine. Singurul lucru pe care îl apreciez la el e faptul că a avut câteva momente de sinceritate, în care le-a zis fetelor în față că-s penibile.

Raluca Bădulescu – nu știu cine-i femeia asta, am crezut că e bărbat sau travestit jumătate de emisiune. acum cred că e doar lesbiană. e ușor să iei steluță la ea: un crac dezgolit, un decolteu, o bucă, un animal print, un bling-bling – un look de pițipoancă veritabilă și ,,ai stil”.

DAR NA, e un show de divertisment, fiecare jurat are rolul lui. Problema e că rolul secundar al fiecăruia e să fie un pupincurist sinistru.

3. Concurentele.

Sunt promovate niște comportamente execrabile.

Orice urmă de răutate, narcisism, aroganță, ipocrizie, tupeu, MAHALA este încurajată, aplaudată, ba chiar dată ca exemplu. Însă, dacă vine o tipă cu o rochițică urâțică, din punctul lor de vedere, se atrage atenția asupra faptului că este o emisiune educativă.

În concepția lor, să ai un caracter puternic înseamnă să te cerți, să urlii, să fii nesimțită, să minți, să manipulezi și să întorci vorbele în favoarea ta.

Majoritatea concurentelor sunt casnice de 35 de ani, tipe care la 20 de ani sunt pline de acid, silicon, botox, care nu vreau să știu cum arată nemachiate, a, da, și rude de asistente tv + interlopi.

Apropo, fiecare mimoză primește 3000 de euro pe lună din care să-și cumpere țoale în care să se facă de râs 10 minute pe zi. Iar premiul este de 100.000 de lei.

4. Simt cum îmi scade IQ-ul.

Înțeleg că e un reality show, că oamenilor le place scandalul și că majoritatea telespectatorilor n-au nicio treabă cu feșănul. Dar ce se întâmplă în emisiunea asta ar trebui să fie ilegal.

Această adunătură de scăpate-n cap, pe care nu vreau să le numesc femei, că mi-e rușine cu ele, se ceartă și se acuză de niște lucruri absolut aberante și insistă în prostiile alea cu săptămânile, ca și cum tu, telespectatorul, ești o legumă care nu este capabilă să își dea seama că motivul pentru care se masacrează ele acolo este regizat și lipsit de sens.

Dacă îți place să ți se jignească constant inteligența, emisiunea asta este perfectă pentru tine.

Fun fact: fiecare concurentă a plâns sau a făcut o criză de nervi măcar o dată.

5. Regulile se schimbă de la o zi la alta.

În funcție de ce fac preferatele juriului.

Azi zic una, mâine alta, concurentele nu mai înțeleg nimic, telespectatorii la fel.

Azi e bine să vii așa, dar mâine nu, că vine alta și trebuie mai apreciată decât tine, așa că îți găsim un nod în papură, iar poimâine, când vii cu ce ți-am cerut, îți zicem că apreciem intenția, dar nu ai dus-o în zona în care trebuia, nu ai dus-o până la capăt, nu ți-ai asumat-o, nu ai ales elasticul de chilot potrivit sau alt bullshit cu același scop.

6.Grupul de Facebook al BAS e cancer.

Până să ajung în acel grup, credeam că sunt un om tâmpițel așa, și mă simțeam foarte vinovată că mi-am pierdut o perioadă timpul cu BAS. Dar am avut o revelație. Există oameni foarte proști în lumea asta. Pe bune. Oameni plini de răutate, care-și dedică viața emisiunii și își fac 100 de conturi false ca să se înjure cu oameni random care au păreri diferite de ale lor…

mi se pare șocant că cei mai militanți susținători sunt băieți.

7. Deviza Kanal D: distrugem oameni psihic pentru rating.

Eu dacă aș sta o zi cu asemenea persoane ilogice în jurul meu, mi s-ar atrofia creierul. Mă simt recunoscătoare Universului că încă nu mi-a pus în cale oameni atât de infecți, lipsiți de scrupule și orice urmă de demnitate.

Una dintre concurente a recunoscut că a făcut terapie un an după ce a participat la BAS și o cred pe cuvânt.

8. Emisiunea asta nu a fost niciodată despre stil. A fost despre branduri, despre mahala, despre multiple forme de mizerie umană, dar nu despre stil.

9. Desigur, sunt și persoane care urmăresc emisiunea detașat, și care nu văd nimic anormal în cele de mai sus. Fericiți cei săraci cu duhul.