despre citirea rapidă: mai mult nu înseamnă mai bine

Am mai zis, nu intru eu des pe Facebook, dar și când intru este deja o tradiție să mă aricească un status, un comentariu sau un video dubios. 

Cum reușiți să citiți mai repede? este întrebarea care mi-a cutremurat ființa, a fost pusă într-un grup de cărți și unul dintre comentarii era acesta:

Eu sunt un cititor lent. Îmi ia mult să termin cărți destul de scurte. Mi-e greu să mă concentrez pe un singur lucru și nu am aceeași problema cu cititul articolelor sau a orice altceva, atunci citesc cu viteza luminii și pot asculta chiar și muzică pe fundal. Dar literatura este altă poveste. Trebuie să urmăresc un fir narativ, multiple personaje, idei principale, să înțeleg metaforele și simbolurile. Așa că am nevoie de liniște. Dacă măresc viteza simt că nu sunt la fel de prezentă în timp ce citesc, iar eu nu vreau doar să scanez cărțile și să le trântesc pe o listă.

 Toți vrem să avem tot timpul din lume pentru activitățile care ne plac și să nu fie nevoie să ne împărțim în cinci direcții. Așa că niște cifre rezonabile m-ar fi atras și pe mine. Dar 1000 cuvinte pe minut și capacitate de memorare de 80%, fără a citi în diagonală, scanând textul? Și mai ai timp să culegi și informația cea mai importantă din text. Fuck off. 

Mi se pare dezamăgitor că există oameni care-și pierd timpul cu mizerii din astea până și în domeniul literar, care e atât de mic și pricăjit, săracul, vai de el.

Faptul că în comentariile doamnei se aflau zeci de persoane entuziasmate, care o felicitau și cereau detalii despre cursul ei de jignire a inteligenței mă neliniștește teribil.

Nu trebuie să ai studii în medicină ca să îți dai seama că tehnicile astea nu sunt realiste și doar vând niște iluzii unor persoane care vor maximul obținut cu minimul de efort depus.

Cititul nu e greu, e foarte ușor să-ți treci ochii peste un text, ceea ce ne încetinește este capacitatea noastră de concentrare, de asimilare a informației și interpretarea ei.

Citirea rapidă poate fi utilă, dar în domenii în care ai de consumat un volum imens de informație, non-fictivă, pe care chiar o poți scana din ochi să îți faci o idee dacă este ce-ți trebuie ție sau nu, ca apoi să o poți citi în ritm normal. 

În literatură nu se poate aplica așa ceva.

Am citit câteva comentarii despre faptul că viteza de citire se mărește în timp, cu cât citești mai mult. Așa ar trebui, să fie ca orice alt mușchi antrenat prin exercițiu și efort susținut. Însă în cazul meu n-a avut loc nicio îmbunătățire de când mă știu :)) 

Un singur comentariu avea sens în toată hărmălaia și asta rămâne și concluzia mea:

,,Mai mult nu înseamnă mai bine.”

cuvântul lunii ianuarie

Un motiv pentru care nu mă deranjează oamenii care sunt trecuți de-o vârstă și nu folosesc pe care sau scriu cu î în interiorul cuvintelor este faptul că… e destul de greu să te dezveți de un obicei format în copilărie.

Am aflat asta pe pielea mea.

În școală aveam o profă care ne înnebunea cu ideea asta că a realiza nu are sensul de a-ți da seama de ceva, ci de a crea, a îndeplini, a face un lucru. 

În principal, pentru că sunt cuvinte cu proveniențe diferite – to realize chiar înseamnă a-ți da seama, dar în limba engleză; noi l-am preluat din franceză. 

Ca gravitate, în mintea mea, nu se apropie de confuzia patetic – penibil sau antisocial – asocial, care chiar au definiții diferite și sunt folosite aiurea, dar tot mă sâcâie să-l aud și evit să-l folosesc :)) 

Așa că am verificat și se pare că din 4 definiții, ultima este aceasta:

A-și face o idee precisă despre…, a reuși să înțeleagă, să pătrundă înțelesul unui lucru.

Dacă bătea profesoara câmpii sau a fost preluată definiția asta în limba română recent, nu știu, nu găsesc niciun articol despre asta.

Dar până la urmă orice greșeală comisă de o mie de ori devine normă.

Un exemplu bun e locație – loc, care a creat destule controverse până când s-a decis că ambele pot avea aceeași definiție. Deși tot nu are sens să spui  ”e om la locația lui”….

Văd multă scârbă față de cei care nu s-au adaptat la noile norme și nu-i înțeleg rostul. Unele lucruri se învață greșit sau se schimbă în timp. Și ce înveți când ești mic nu-ți mai poate scoate nimeni din cap. De aia ne e atât de greu să facem orice fel de schimbări în viață, în general 😀

Până una-alta, sensul principal tot acesta e:

Dar nu e greșit nici celălalt. Voi cum îl folosiți?

statistici literare 2021

Anul 2021 a trecut cu viteza luminii, dar am reușit să citesc totuși 35 de cărticele.

Cam ăsta mi-a fost ritmul în ultimii ani, 35 – 40 – 35, în mare parte proză scurtă, teatru și romane grafice.

202020192018

Concluzia de sfârșit de an:

  • nu are rost să-mi mai plănuiesc lecturile, nu am respectat nicio listă, niciun bingo, niciun tag :))

Favorită: Nothing but strange de Mike Russel – nu pentru că a fost vreo carte genială, dar a fost exact ce căutam o perioadă, un volum de povestiri foarte bizare.

Piesă de teatru favorită: Rața sălbatică de Ibsen

Mi-au plăcut destul de mult și:

  • Tapetul galben de Gilman
  • Măștile de Fumiko Enchi
  • Amurg de Osamu Dazai
  • Laleaua neagră de Dumas
  • Butoiul cu amontilado de Poe
  • Crimele din Rue Morgue de Poe
  • Vulpea albastră de Sjon

Mi-a plăcut și trebuie neapărat s-o recitesc cândva: Arta japoneză de Tomoko

Mi-a plăcut, dar nu până la capăt: The human voice de Jean Cocteau – foarte interesantă ideea, dar m-a obosit spre final – toată cartea este o conversație pe care o are o femeie la telefon cu fostul ei soț când aceasta află că urmează să se însoare cu altă femeie – bine, asta sună destul de banal, ideea este că putem doar intui răspunsurile lui, ne este prezentată doar partea ei de conversație și este un roller coaster emoțional.

Am recitit: Cântăreața cheală, Ionesco

Înțeleg de ce e apreciată, dar nu e printre preferatele mele: Iarna vrajbei noastre, Steinbeck – am mai zis că nu-mi place realismul?

O carte care m-a făcut să mă simt copil, în sensul bun: The strage library, Murakami 

N-a fost vina ta, a fost vina mea: Citadela de Cronin 

Nu mi-a plăcut absolut deloc: Misterul Mariei Roget de Poe – n-am înțeles nimic

Am fost dezamăgită de The crowd de Lebon – ton caustic + sexism

Cel mai citit autor: Edgar Allan Poe

Cea mai cită autoare Sappho – deși nu am terminat decât If not, winter.

Some men say an army of horse and some men say an army on foot and some men say an army of ships is the most beautiful thing on the black earth, but I say it is what you love.

Romanul grafic/ manga preferat: Annarasumanara de Kwon  

Anul acesta am decis să:

  • plantez un copac pentru fiecare carte pe care o voi citi în viața asta
  • donez cărțile pe care le voi citi pe tren în 2022 

De asemenea am organizat câteva maratoane de lectură cu mai multe persoane și vreau să vă zic doar atât: e greu.

Alte cifre: 12 cărți în currently-reading, 30+ cărți începute și abandonate, aproape toate cărțile recenzate (în notion-ul ăsta, nu pe blog)

Concluzia finală:

2022 e un an fără planificări inutile.

 

cuvântul anului 2022

Ieri, 1 ianuarie 2022, am vrut să tai o bucată de ciocolată de menaj în două cu un cuțit lung, poziționat intenționat într-un mod periculos, care a alunecat foarte ciudat, rapid și violent și era să-mi taie degetele :)).

Am avut totuși norocul să am pe mine un halat care îmi era mare, deci atârna pe mine în toate părțile, așadar cuțitul mi-a venit în mânecă.

Nu m-am ales cu nicio zgârietură, deși era un cuțit imens și ascuțit bine, dar m-a durut locul în care a călcat câteva ore.

Așa că am luat asta ca pe un semn de la 2022 că anul acesta ar trebui să învăț să am răbdare.

Mă grăbesc des și caut scurtături mereu, fără niciun motiv real.

Dacă nu aveam halatul?

Efectiv era să am un accident absolut stupid pentru că în loc de 5 secunde în plus de poziționat cuțitul ăla cum trebuie, am zis las că merge și așa.

Anul asta o să mă întreb mai des ce se întâmplă dacă mă grăbesc, ce se întâmplă dacă fac acel lucru mai repede, ce se întâmplă dacă merg normal în loc să alerg etc.

Pentru o fracțiune de secundă de nerăbdare și repezeală era să încep anul cu degetele retezate, în operație, cusută sau naiba mai știe cum.

Butterfly effect? Nu știu, dar am avut mare noroc că am luat halatul greșit pe mine. Și că era destul de gros. Ăsta e singurul motiv pentru care scriu asta cu ambele mâini acum :)).

Răbdare e cuvântul meu pentru 2022.

Dacă aveți un cuvânt sau o temă la care reflectați în 2022 sunt curioasă cum l-ați ales și ce înseamnă pentru voi.

An nou fericit și aveți grjiă să n-aveți griji!

5 lucruri toxice de lăsat în 2021

 

5 lucruri la care ar trebui să renunțăm în următorul an.

Așteptarea momentului perfect.

Toți avem câte un proiect în minte pe care îl amânăm, fie pentru că așteptăm să ne facem timp pentru el, să avem planul perfect sau o oportunitate de a-l scoate în față, fie că suntem anxioși sau nu ni se pare o idee suficient de bună – adevărul e că oricât plănuiești, te agiți și te dai peste cap, niciodată nu o să ai claritate, nu o să-ți perfecționezi ideea și nu o să scapi de frici până nu faci acel prim pas și acționezi.

Certatul pe Internet.

Anul acesta Internetul s-a împărțit în doua tabere mari și late, care doar au urlat una la alta. Cel mai neproductiv lucru pe care poți să-l faci în noul an este să stai la taclale cu extremiști. Adevărul e că nu o să schimbi niciodată mentalitatea cuiva cu 2-3 comentarii pe o rețea socială, nu orice discuție e una constructivă și nimănui nu-i pasă de părerile tale – unii oameni vor doar să se contreze aiurea.

Aplicații de productivitate.

 Cred că sunt aplicații care te pot ajuta în mod real, și un milioin de alte aplicații care doar îți distrag atenția, făcându-te totuși să te simți productiv: pentru că uite, îmi organizez viața, fac ceva gândești tu în timp ce stai 3 ore să nimerești culoarea perfectă de fundal. Când îți petreci mai mult timp personalizând aplicații decât folosindu-le, șterge-le. 

Întrebări care nu ar trebui să fie puse cu atâta ușurință.

Nu-ți faci și tu o iubită? Nu te măriți? Când faci și tu un copil? Nu știi niciodată ce se întâmplă în viața omului. Poate a pierdut trei sarcini. Poate e văduv/ă. Poate ar trebui să-ți vezi de viața ta.

Scenă sinistră la care am luat parte: o tânără fără relație, care e întrebată de rude când face un copil. Efectiv ce se așteptau oamenii ăștia să spună? Stai, mătușică, să sar în prima pulă pe care o văd pe stradă. Nu înțeleg și nu vreau să înțeleg întrebările astea. Mi se par malițioase, arogante, inutile. 

Ura pentru influenceri.

Da, e frustrant că alții fac bani din aparent nimic, dar stați liniștiți că nimic nu e ceea ce pare. Stilul ăsta de viață pare un chin, cel puțin pentru mine care uit să-mi promovez articolele pe propriul Instagram. Nu poți să te aștepți ca vorbind în continuu despre cât de nașpa sunt influencerii să-i faci să dispară, din contra. Dacă ți se pare atââât de ușor, fă-o și tu. Ce te oprește? Fii tu un influencer bun. Un model corect pentru noile generații :)). Eu nu pot. Nu-s masochistă. 

vulpea albastră de sjón

Un pastor sărac dintr-un sat din Islanda este în căutarea unei vulpi rare prin munți. O împușcătură declanșează o avalanșă, în care este prins chiar înainte de noaptea polară. Acolo nu are altceva de făcut decât să își reamintească fragmente din trecutul lui și să-și găsească un sfârșit simbolic.

Povestea este întreruptă de o altă dramă din sătul său, care face legătura cu trecutul lui și atinge câteva teme sociale din anii 1800 – cum erau văzute în Islanda dizabilitățile, apariția curentului electric, dar și moartea. 

Nu este o poveste fericită, pe care aș recomanda-o oricui. Stilul minimalist, atmosfera de basm întunecat, elementele realismului magic fac acest mic roman unul destul de straniu, dar fermecător în felul lui. Se potrivește perfect în peisajul articolului meu cu recomandările de cărți bizare.

Dacă vrei să te pierzi pentru câteva ore departe de lume, într-un munte înghețat și misterios al nordului, pe vulpe o găsești pe Libris 😀

”Am văzut Universul! Era făcut din poeme. ”

#30under300

de ce nu plângem pă net

Mi-a apărut o postare cu Mimi plângând pe Instagram și am vrut să empatizez cu ea, până când am citit asta:

Chiar nu vreau să știu ce impact ar avea asupra omenirii dacă toată lumea ar pune poze de genul ăsta, 2021 e deja un an în care celebrăm negativitatea și ne plângem în continuu de cât de rău ne-a făcut pandemia.

Și totuși, eu când trec pe lângă o stație de autobuz văd oameni cu fețe lungi, când merg să-mi iau o chiflă tanti mă sictirește, când trec pe verde sunt înjurată.

Lumea asta perfectă, fericită și lipsită de vulnerabilități există doar într-o anumită zonă a Internetului, care e alegerea fiecăruia dacă o urmărește sau nu. Toată lumea e conștientă că fericirea nu e o stare permanentă și că viața e grea, mai ales dacă a ajuns la maturitate.

Social media e folosită, în mare parte, pentru destindere. După o zi grea, muncă și toate cele, cred că s-ar enerva oricine să vadă numai smiorcăială pe Interneți, de parcă n-ar fi suficiente știrile de la ora 17.

Toată lumea plânge. O poză nu te arată neapărat într-un punct vulnerabil, sunt doar niște lacrimi pe care le-am văzut de-a lungul anilor la mari Youtuberi când au făcut boacăne, curgând la fel de false ca pozele Andreei Tonciu.

Nu mai zic de acting challenge-ul de pe TikTok, care a dovedit destul de multe. Ar trebui să ne scoatem din cap ideea asta că dacă nu e pe Internet, nu există. O să ajungem să facem live-uri 24/24 ca să nu aibă cineva dubii că oamenii fericiți merg la baie, dorm și se spală pe picioare.

Eu nu cred că cineva își ține lacrimile pentru el în intimitatea casei lui pentru că încă n-a văzut-o pe Mimi plângând pe Insta și nu știe că e normal să suferi :))))

De ce nu ne pozăm plângând?

Pentru că e ridicol, inutil, și un adevăr crunt, care ar salva multe suflete dacă ar fi mai cunoscut este faptul că oamenilor nu le pasă, dar dacă au ocazia sa profite de o slăbiciune de-a ta, o s-o facă.

Vulnerabilitatea este superbă. Dar față de tine, față de oamenii tăi dragi, față de terapeutul tău, față de arta ta, o poză pe social media plângând fără un context e doar… jalnică :))

Daca vrei sa fii vulnerabil pe Internet, vorbește despre cum ai depășit o perioada grea, cum ai scăpat de un obicei urât, despre un defect de-al tău etc. 

Foarte puțină lume va empatiza în mod real și așa, dar ar fi mai util decât o poză cu muci la nas care poate deveni oricând material de meme și-ți poate aduce și mai multe lacrimi.

tapetul galben de charlotte perkins gilman

Tapetul galben este o scurtă poveste de groază, din păcate semi-autobiografică, scrisă sub formă de jurnal. 

Jurnalul este al unei tinere care suferă de depresie post-natală, în care scrie pe ascuns, pentru că al ei soț nu-i înțelege pornirile creative și urăște să o vadă întreprinzând orice activitate intelectuală.

Pentru ”a o ajuta”, fiind medic, acesta îi prescrie o cură cu odihnă.

Așadar, o izolează într-o casă de vacanță pe timpul verii, unde își petrece majoritatea timpului singură, într-o cameră cu un tapet galben cu motive interesante, care o fascinează complet, până o aduce în pragul nebuniei.

Publicată în 1892, tapetul galben a devenit simbol al opresiunii intelectuale pentru curentul feminist timpuriu, căci scoate la suprafață nu doar starea femeii în căsnicia din acea perioadă, care avea la fel de multă autonomie ca  animalul de companie, dar și relele tratamente aplicate de medici persoanelor care sufereau psihic. 

Autoarea a divorțat de soțul ei cu mare scandal în același an în care a fost publicată cartea, i-a trimis și lui o copie, dar nu a primit un răspuns 😀

Eu am citit-o în engleză, nu am știut că există o traducere, dar o găsiți în acest volum sau în format PDF, în original, aici.

“There are things in that wallpaper that nobody knows but me, or ever will… so many of those creeping women, and they creep so fast.”

#30under300

unde te vezi peste 5 ani?

Întrebarea arhicunoscută de la interviuri de angajare, unde te vezi peste 5 ani?, primește foarte multă ură în ultima vreme și nu înțeleg de ce. În afară de faptul că e repetitivă.

Adică da, viața e imprevizibilă, blablabla.

Dar toată lumea are planuri de viitor…. 

Simplul fapt că te duci la un interviu de angajare pentru un post anume arată că ai un plan de viitor (pe lângă cel de a-ți plăti facturile și de a nu muri de foame).

Pentru că dacă nu ai niciun plan, te angajezi la primul Profi care-ți iese în cale și nu-ți mai bați capul cu niciun interviu.

Sunt atâtea metode de a răspunde sau de a fenta întrebarea asta.

Ești proaspăt absolvent? În 5 ani vrei să fii senior în domeniul tău, așadar îți dorești să acumulezi cât mai multă experiență relevantă și consideri că acel loc de muncă poate fi un pas important în cariera ta și, speri tu, unul longeviv. 

Nu știi încă, exact, care ți-e domeniul? În 5 ani îți dorești să te dezvolți atât profesional, cât și personal, așadar te interesează ce oportunități oferă compania lor care ar putea să te ajute în sensul ăsta, pentru că ai participa cu plăcere la training-uri, workshop-uri etc.

Ești deja angajat cu experiență? În următorii ani poate vrei să te perfecționezi și să avansezi, iar pentru asta poate ai nevoie de certificări noi, poate te atrage o nouă latură a domeniului, așa că vrei să faci un curs sau să dezvolți o abilitate nouă, un potențial pe care l-ai observat în tine în urma experienței tale pe postul de X.

Come. Fking. On. Nu există răspunsuri greșite aici. Doar inconstente. Ridicări din umeri. Și priviri bolânde.

Atât de tare poți să aberezi pe subiectul ăsta liber, chiar dacă habar n-ai ce o să faci mâine. Până la urmă oamenii vor doar să vadă că ai un minim de interes pentru acel loc de muncă și nu te-ai dus la interviu ca o pătlăgea.

Eu am boală pe HRi, dar e prima chestie pe care nu înțeleg de ce există atâta ranchiună. Mi se pare super ciudat argumentul cu nu știu ce fac mâine, e ca și cum ai spune: nu mă inscriu la Medicină, că durează 6 ani facultatea și poate până atunci mă calcă mașina. Nonsens.

Nu strică să te gândești din când în când ce o să faci cu viața ta.

Sunt întrebări MULT, dar mult mai cretine care se pot pune la un interviu de angajare.

Asta e chiar de bun simț.

Older posts →