insomnia nu e cool

Mă gândeam recent că nu a existat zi importantă din viața mea, în care să nu fi fost palidă și amețită după o noapte de dormit câteva ore spre deloc.

Insomnia mi-a acaparat o mare parte din viață, dar nu o să intru în detalii despre ravagiile pe care mi le-a făcut în creier, că mă apuc să țin un curs de neurologie aici.

Acum dorm doar pentru că altfel încep să tremur, am palpitații, nu aud bine, nu îmi fac sinapse neuronii și sunt sensibilă toată ziua dacă nu moțăi măcar 6 ore. Corpul meu efectiv nu mai duce încă o noapte albă. 

Dacă aveți un program de somn normal și sănătos, puneți-l pe lista de lucruri pentru care sunteți recunoscători. 

Nu vă obligați să stați treji, reduceți cafeaua aia, aruncați telefonul pe geam.

Când îmi spune o persoană sănătoasă că n-are chef să doarmă și-și face cafea la 1 noaptea, îmi vine să mă dau cu capul de primul gard. 

Nu merită.

Insomnia nu e cool, e un coșmar. Să nu poți dormi sau să nu vrei să dormi nu e șmecher, e ori boală, ori iresponsabilitate.

Un somn bun face diferența dintre o zi bună și una absolut groaznică. Mai ales după ce treci de vârsta la care zbârnâi 24 ore de la un ness.

Cel mai deprimant e că șoșăl media aplaudă antreprenorii ăștia care se mândresc cu faptul că se auto-distrug pentru visul lor…. care e adesea acela de a pune reclame pe Facebook :))))))) și alte prostii care în 10 ani nu o să mai conteze.

Ce o să conteze peste 10 ani e de ce mai e în stare creierul ăla după ani de zile în care l-ai supus la tortură și i-ai limitat capacitățile.

Concentrarea, memoria, productivitatea, toate au de suferit când somnul tău e mai feliat decât o franzelă.

Așa că pls apreciați-vă creierul dacă-l aveți întreg, nu ca al meu. 

Și aveți grijă să n-aveți griji. 

de ce să-ți pui alarma la 4 dimineața

Astăzi vreau să povestesc o minune care s-a întâmplat recent.

Mi s-a furat un telefon. Fiind prima experiență de genul, nu mă așteptam să-l mai recuperez in viața asta, așa că nu m-am agitat să pun anunțuri, să-l caut, să lalala.

Asta până când am intrat pe Facebook și am văzut că apăreau mesaje recente ca fiind citite, Messenger-ul acela nefiind atins de cel puțin o zi.

Atunci s-a umflat tărâța în mine si am blocat telefonul cu Google Find My Device, care apropo, eu ființă delicată psihic nu știam că tehnologia e atât de avansată și chiar va avea un efect parola aia…

Eu credeam că mă joc cu omul, că mi se părea amuzant să-i scriu acolo “Te văăăd” și să-i dau Play Sound de cate ori îl vedeam puțin conectat.

Mai ales că mi s-a părut scârbos că și-a băgat nasul in mesaje, dar nu a putut să contacteze măcar o persoană și s-o anunțe că a găsit telefonul în atâtea ore.

După o seară întreagă de ignorat apeluri și mesaje de la 15 persoane, în sfârșit sună ciombolanul în disperare pe numărul de recuperare. La 4 dimineața. De ce? Pentru că i-a sunat alarma 😀

Voia să-mi ia morții la rând, dar eu, spre deosebire de el, dormeam profund în acea duminică superbă.

Atunci mi-am dat seama că:
1. Alarma sună și când telefonul e închis.
2. Dacă e setată să sune zilnic la aceeași oră și telefonul e blocat, RIP in peace :))

I-am urat sa fie sănătos și să-i sune telefonul în fiecare dimineață, până se consumă bateria.

Păcat că a aflat de alarma abia după ce a încărcat telefonul la 100% (da, poți să vezi și asta pe FMD).

Sunt sigură că dacă nu era alarma setată la ore inumane, ținea o vreme telefonul în sertar și avea răbdare să-i dea de cap, să-i scoată parola sau să-l ducă undeva și să-l reseteze din fabrică.

Dar așa, după ce și-a dat seama că somnul lui nu o să mai fie la fel cu acel spirit demonic blocat în casă, m-a contactat și mi-a băgat o grămadă de vrăjeli, printre care și că dacă nu era blocat îl aveam mai repede înapoi, când eu l-am blocat după vreo 12 ore… 😀 

Așa că dacă n-ai motive să te trezești devreme și vrei de mult să-ți formezi acest obicei productiv de meleonar, gândește-te ce nervi ai putea să-i freci unui hoț prost într-o zi.

Să știi că-i strici somnul unui pou ordinar….
it’s something else.

Cât despre Google Find My Device – 10/10, recomand.

notițe din cărți

Știu că am GoodReads și blog, și aș putea sa le folosesc la maximum ca să-mi exprim toate gândurile despre cărțile pe care le citesc, dar uneori e mișto sa ai un jurnal mai intim, în care să vorbești singur despre răscoalele pe care le duci cu literatura.

Obișnuiam să nu scriu despre cărți decât idei fragmentate și să mi le pierd prin sutele de notițe din telefon.

Așa că am căutat un template Notion și m-am jucat puțin cu el, iar pentru că pe mine m-a ajutat, o să-l pun aici, în caz că o să ajute și pe altcineva vreodată să-și țină gândurile grămadă.

TEMPLATE NOTION AICI.

Ca să obții template-ul trebuie doar:

  1. să ai cont pe Notion, îl faci rapid cu Google-ul
  2. apeși Duplicate din bara de sus
  3. să-l personalizezi

Pe mine chestiuța asta m-a motivat să-mi recenzez toate cărțile citite anul acesta. Cu toate că nu par multe, pentru mine nouă recenzii din nouă cărți citite, e ceva.

Acum mă simt incompletă dacă termin de citit o carte și nu umplu măcar o pagină acolo despre ea.

Mi se pare un sistem simplu, ușor de păstrat organizat, spre deosebire de notițele din telefon sau ciornele de articole, care în cazul meu sunt prea multe și mi-e greu să îmi amintesc de toate.

Despre template:

Acel chenar cu Books Read in 2021 dacă vreți să-l păstrați, trebuie să-l refaceți.

Cum îl refaceți:

– intrați pe indify.comcreate new counter, copiați link-ul după ce l-ați terminat, scrieți în notion pe rândul pe care îl vreți /Embed și puneți acolea.

Folosesc Notion de mai bine de un an, așa că o să mai revin cu template-uri utile, sper eu.

Acum că am un loc (cum spunea Marin Sorescu – strâmt, dar ai unde să-ți pierzi mințile), sunt curioasă voi cum luați notițe din cărți ? 😀

eu, robotul de isaac asimov | #30sub300

Dacă în mod normal atunci când vine vorba de inteligență artificială în literatură și cinematografie avem de-a face cu roboți malefici care se întorc împotriva omenirii, creând haos și distrugând planeta, aici nu este cazul. 

Eu, robotul este o colecție de 9 povestiri despre roboți și bazele programării lor. Mai exact cele 3 legi ale roboticii, care au fost create pentru a menține ordinea într-o lume în care aceștia se plimbă nestingheriți printre oameni.

Este o carte despre situații extraordinare și probleme întâmpinate de roboți în interacțiunile lor cu umanitatea, cărora Asimov le propune rezolvări interesante.  

De găsit la reducere pe Cartepedia.

De citit dacă îți plac puzzle-urile și dacă ai curiozitatea de a afla care sunt cele trei importante legi 😀

#30sub300

30 sub 300

Trei lucruri despre mine:

♦ mă oftică faptul că nu am răbdare să scriu recenzii

♣ mă sâcâie faptul că nu mi-am creat o disciplină de a posta zilnic pe blog

♠ mă zgârie psihic ideea de a posta articole scurte

Așa că anul acesta vreau să fac ceva deloc tipic Julietts.

O serie de recenzii sub 300 de cuvinte.

O să le numesc mini-recomandări. Sau micro-recenzii. Sau #30sub300.

O să apară sporadic, și ideal ar fi să existe măcar 3 pe lună. 

Asta pentru că nu vreau să lipsească literatura de pe blog, cu toate că în perioada asta sunt ocupată cu non-ficțiunea ♥.

Voi cum stați cu piticii de pe creier? 😀 

Facebook | Instagram | Goodreads

Internetul e o plantație de panseluțe

Dacă folosești Twitter câtuși de puțin, e imposibil să nu observi că apare periodic un hashtag care se termină în isoverparty.

Da, acel hashtag unde se adună prostimea să hulească o celebritate sau orice persoană care a ajuns în atenția publică cu câte o gafă pe care a făcut-o în 2006 și s-a descoperit acum.

Mă bucuram recent, vorbind cu cineva, că la noi încă n-a ajuns boala asta :))

AM GREȘIT.

Urmăresc aceleași persoane de câțiva ani pe social media și mi-am dat seama că femeile pe care le admir cel mai mult au toate câteva lucruri în comun.

Nu o să dau nume pentru că nu are rost, dar toate mi s-au părut mereu niște persoane ambițioase, cu pasiuni și idealuri, care luptă pentru anumite cauze ș.a.m.d.

Și toate, la un moment dat, au primit un val de hate pentru ceva ce au spus sau făcut.

Chiar dacă nu au transmis neapărat un mesaj greșit, uneori contextul le-a făcut să pară ridicole sau să fie neînțelese (mai ales pentru o anumită categorie de marțafoi).

Toate au rămas cu un soi de stigmă, adică până și eu mă feresc să spun cuiva că-mi place o tipă anume pentru că deja anticipez reacția (nu, nu e vorba de Dana Budeanu, pfiu, dă-ți una).

Eu credeam că n-avem cancel culture, dar cam asta este definiția.

Să rămâi în memoria colectivă drept ”aaa, proasta aia” pentru o greșeală făcută acum nu știu câți ani.

Am mai zis, nevoia asta de a eticheta omul, ca tot, pentru un simplu gest, vorbă, decizie sau preferință, mi se pare sinistră, cât timp nu sunt lucruri cu adevărat alarmante și periculoase.

Dacă stau să mă gândesc, cunosc bărbați care au spus lucruri mai grave, dar cred că misoginismul și sexismul se uită mai repede decât cringe-ul 😀

Cât timp nu incită la ură și nu rănește pe nimeni, te rog eu, hai să trecem peste.

Știu că pentru mulți e ocazia perfectă de a se simți buni, morali și prețioși fără să facă vreun efort real, dar hai să ne scoatem panseluțele din cap, pentru că dând unii cu alții de gard din cele mai puerile motive, o să ajungem niște roboți paranoici, perfecționiști, falși, și eu zic că avem deja destule boli.

Săptămâna trecută am văzut un artist cu peste 25k urmăritori cum a fost vânat și banat pe Twitter pentru o glumă foarte inocentă în doar câteva minute. Nici măcar nu a fost vorba de umor negru, a fost un meme banal, care există deja în multiple forme de câțiva ani, dar na, cred că e important și cine pornește turma spre tine.

Poți să faci o gluma de o sută de ori, dacă n-a văzut-o acea KAREN, poți să exiști în pace… te găsește ea peste 10 ani și vezi atunci 😀

de ce ne revoltăm la conținutul gratuit?

N-am avut ce face și m-am băgat într-un schimb de replici pe TikTok, care m-a uimit. Totul a început de la un tip care blocase niște conturi pentru că-i comentaseră aiurea, așa că au venit mai mulți inși să-l tragă de ureche, că trebuie să lase oamenii să se exprime liber !!!

Încerca unu acolo să explice că orice spune cineva despre tine pe Internet trebuie să-ți dea de gândit :))))))

Citez: și un hater dacă îți spune că ești arogant, are un motiv.

  1. Internetul e plin de oameni aiurea, dacă îți schimbi personalitatea în funcție ei, înseamnă că nu ai una.
  2. Dacă nu e hater, pur și simplu îți explică de ce i se pare că ești arogant, nu aruncă o vorbă și pleacă.
  3. E normal să te cunoști mai bine decât un om care își dă cu părerea despre tine dintr-un video de 15 secunde. Anormal mi se pare să te expui pe Internet, tu neavând niciun pic de încredere în tine. Te condamni singur la tortură psihică. Pentru că anonimatul scoate ce-i mai rău din oameni.
  4. Oricât de nobile sunt gesturile tale și oricât de mult te chinui să nu deranjezi, întotdeauna o să aibă un bolând treabă cu tine. Dacă cineva îți spune că ești arogant, o poate face dintr-o mie de motive care să nu aibă legătură cu persoana ta. Poate i s-a părut lui ceva.  
  5. Există atât de mult conținut pe Internetul ăsta. Gratuit. Nu am înțeles niciodată oamenii care crizează într-un colțișor care-i urmărit de câteva mii de persoane. Acel om, în 99% din cazuri, nu e influencer, are doar un cont personal pe care-și exprimă gândurile și a strâns niște urmăritori din greșeală. Știu că pare straniu, dar nu toată lumea se visează faimoasă. Nimeni nu are nicio datorie față de tine cât timp cât nu-i dai să mănânce prin vizualizările tale. Dacă vrei conținut personalizat din partea lui, poți oricând să-l întrebi cât te costă 😀

Problema e că libertatea de exprimare e foarte prost înțeleasă. Faptul că ai o părere și o exprimi, nu te ferește de reacții sau consecințe.

Majoritatea au impresia că pot spune orice, cât timp completează ulterior că aia e părerea lor. În narcisismul lor sinistru, ei cred că ”părerea” trebuie respectată indiferent cum e formulată și ce transmite. Părerea e sfântă! Doar pentru că e! 

Eu am decis că nu o să dau niciodată block pentru că am relații liniștite, n-am pe cine să torturez psihic și e păcat de talentul meu :)) mă irosesc.

Dacă ai prea mulți hateri și n-ai ce face cu ei, ai trei variante:

  • îi ignori sau îi blochezi – dacă-s hateri pasionați își fac conturi noi, deci nu rezolvă multe varianta asta, eu am un bolând care mă urmărește de pe conturi false de 6 ani. apropo, du-te dracu’
  • le răspunzi frumos numai de-a naibii – eleganța ori îi intimidează, ori îi enervează mai tare – ambele au rezultate amuzante
  • îi trollezi – cea mai distractivă variantă, dar a se lua în calcul doar atunci când chiar n-ai altceva mai bun de făcut. eu nu cred că trebuie să fim mereu serioși pe Internet, ar fi chiar trist să răspundem mereu educat oricărei scuze de om. în special ăstora cu trăsături narcisiste. ăștia merită chinuiți lent.

Singura variantă cu care nu sunt de acord e să dai replică la absolut fiecare comentariu posibil, am văzut asta recent pe pagina unei tipe. Creezi un loop. Nu se mai termină niciodată. Mai lasă-i să mai și flămânzească, că unii chiar se hrănesc cu pâine și circ.

Voi cum tratați haterii? 😀

generația smiorc

Există o tendință a părinților în ultimii ani, de a feri copiii de probleme sau a-i victimiza.

Sunt prea speriați, să nu cumva să abuzeze copilul, să nu cumva să-l lase să plângă două minute, să nu cumva să transpire.

Îmi dau seama că orice parinte își dorește ca puiului să-i fie bine și să o ducă măcar puțin mai bine decât a dus-o el, dar cocoloșeala asta pare că se resimte în atitudinea ultimelor generații și nu are cum să le fie benefică în viitor.

Recent am tot auzit replica: “în loc să ne ajutați să ne fie mai bine, vă gândiți că las’ că și noi am dus-o rău”.

Urmate de liste întregi de plânsete, despre cât de grea e facultatea (cea facultativă), cât de greu e sa ai job in paralel (cu facultatea cea facultativă), cât de greu e să… și să… și să.

Dar …nu așa trebuie sa fie?

La 20 de ani ai nevoie de experiențe sociale complexe, trebuie să-ți iei lumea în cap și să te dai cu capul de pereți, că viața din punctul ăsta mai ușoară nu devine, dacă nu treci prin niște greutăți care să te formeze sau să te forțeze să te descurci, o să fii toată viața numai un smioc :)).

Chiar ar trebui sa te simți norocos dacă ești într-o situație mai dificilă, pentru că asta însemna că faci ceva cu viața ta, că te îndrepți spre ceva, că ai de unde învața ceva.

Mie îmi pare bine că n-am avut un start ușor în viață. Am avut job-uri cretine. Nu mă interesa că e de jos, că nu-i de femei, că mă murdăresc pe mâini. Dacă nu aveam un metru și-un pupic, mă duceam direct în construcții. Cărat mortar cu găleata!!! Visul meu umed. Acum nu aș mai face orice. Nu mai am răbdare. Romantizez prea mult cafeaua. Sunt sensibilă toată ziua daca nu dorm bine. Mă dor șalele. Și am doar 25 de ani :)))))

Daca nu profiți acum de energia ta, când o s-o faci?

Nicio poveste de succes nu începe cu “mergeam cu trenul moca”.

Nimic frumos, durabil sau valoros nu a venit din comoditate și pomeni.

Lumea a dus-o mai rău, dar s-a murit? S-au găsit soluții și chiar s-a făcut facultate mai serioasă. 

Problema nu e transportul, ci unde duce el. Acolo sunt adevăratele chestiuni în care trebuie investită energia, dacă ne interesează bunăstarea noastră 😀

Avem cadre didactice agramate și demente, nu avem locuri de practică serioase, materiile sunt în urmă cu câțiva ani, unde-s protestele?

Spunea un bisnismen că dacă vrei sa cunoști un om, trebuie să-l întrebi care a fost experiența care l-a marcat și transformat în cine este el azi.

Nu știu dacă am vreun fir alb, dar dacă am, citind prostia asta l-am căpătat.

Pentru că în 99% din cazuri, experiențele care te “transformă” nu sunt dintre cele mai frumoase.

Gândește-te la o întâmplare care ți-a deschis ochii în legătură cu ceva sau din care ai învățat ceva valoros. Sunt destul de sigură că nu a fost o plimbare și că marea ta trauma și greul tău imens în viața nu e că ai plătit un bilet de tren.

A fost ceva mult mai intim, sensibil și despre care nu-ți vine să le povestești zilnic oricărui necunoscut.

E normal să-ți fie greu, nu greu sa pici din picioare și să intri în depresie, dar e normal sa existe confuzie și decizii proaste și să muncești puțin mai mult la vârsta asta. 

Nu e capăt de lume.

un mic tool bun #deîncercat

Citeam niște notițe de acum câțiva ani, din facultate, unde încercam să aplic niște chestii învățate la cursul de marketing pe proiectele mele personale și am găsit și o analiză SWOT a blogului 😀

Ce este o analiză S.W.O.T?

O să încerc să prezint asta în cel mai scurt și neplictisitor mod posibil, cu toate că am impresia că toată lumea știe ce înseamnă asta.

Este efectiv o înșiruire de puncte tari (strenghts), puncte slabe (weaknesses), oportunități (opportunities) și amenințări (threats) a unui proiect, afacere, companie etc.

Eu prima dată când am auzit de analiza asta, am aplicat-o pe propria persoană și mi s-a părut intereresantă, așa că o să las mai joc un exemplu, poate o să ajute pe cineva, cândva.

Cel mai important lucru este să fii sincer cu tine. Pentru că nu te ajută cu absolut nimic să-ți umfli punctele tari și nici să te desconsideri total. Scopul acestui tabel este să îți ofere o imagine de ansamblu asupra proiectului tău, astfel încât să știi unde unde să plusezi.

Cine ești, ce ai de oferit, ce poți îmbunătăți, ce riscuri există, cam la întrebările astea ar trebui să răspundă analiza.

Mai jos este o foarte scurta analiză pe care am făcut-o pe atunci, când voiam să fac niște schimbări și aveam cu totul alte idei despre ce urma să se întâmple pe blog, dar o las așa:

Puncte tari:

  • Blogul este pe un domeniu propriu, ceea ce denota profesionalism.
  • Este un blog generalist, subiectiv, ceea ce ma lasa sa abordez o arie larga de subiecte.
  • Este scris intr-un mod simplu, articolele se citesc ușor și rapid.
  • Tema simplă, nu distrage atenția, pune conținutul în evidență.

Puncte slabe:

  • Nu sunt constanta, postez rar, nu-l promovez pe social media.
  • Nu-mi pasă de concurență, sunt prea individualistă, nu vreau să mă asociez cu bloggerii.
  • Nu pot sa scriu rapid, despre orice pentru că-s perfecționistă și mă doare creierul când intru in procesul de editare, așa că am 500 de ciorne. 

Opotunitati:

  • Fiind studentă, pot sa abordez o serie de probleme de interes pentru tineri și mai ales tinerii interesați de facultatea mea.
  • Fiind o cititoare, pot promova literatura prin diverse tipuri de articole, nu neapărat recenzii. 

Amenintari:

  • Ura sinistra față de reguli. Le știu pe toate, aplic 1% și alea cu durere în suflet.

Analiza asta nu prea are limite, cam orice proiect are factori interni (puncte tari și puncte sclabe) și factori externi (oportunități și amenințări), așa că o poți folosi la ce vrei tu, poți intra mai adânc în probleme, poți să-i tragi și un tabelaș cu floricele. 

De fapt, am făcut eu un tabel, dacă-ți place save / print / pin:

opinii nepopulare | cărți edition

Prefer cărțile electronice, am încercat recent să citesc o carte în format fizic și nu am reușit să-mi găsesc nicicum o poziție în care să nu stau chinuită, să nu amorțesc după câteva minute, să nu mă forțez cumva să țin cartea deschisă, a fost o fâstâceală continuă, care m-a enervat, așa că prefer să citesc veșnic în fața PC-ului sau răsturnată pe unde apuc cu ochii într-un ecran 🙂

Cărțile noi miros oribil, a pește sau oțet, iar cele vechi a praf stătut și mucegai.

A fi pasionat de cumpărat cărți și a fi pasionat de citit cărți nu este același lucru.

Coperta, formatul cărții, fontul, totul influențează experiența pe care o ai cu o carte, evident că judecăm cărțile după felul în care arată. 

Mi-am schimbat părerea despre motivul pentru care majoritatea termină liceul cu o aversiune față de literatură. Nu cred că obligația de a citi acele cărți lasă acel gust amar, până la urmă obligații am avut la toate materiile.

”Problema” e că cel mai probabil n-au avut exemple acasă. Dacă nu a avut cine să-ți spună povești când erai mic, pentru că ai avut părinți neinteresați sau neștiutori, normal ca nu te interesează nici pe tine. Persoanele cu o atracție naturală pentru cărți sunt destul de rare, profesorii care să știe cum să-ți insufle pasiunea asta și mai rari.

Cred că printre cele mai vechi amintiri ale mele sunt părinții mei citind. Tata îmi citea Miorița și-mi vorbea despre stele, mama îmi citea poezii și mă lăsa să-i distrug aluatul de prăjituri, bunicul citea romane grele cu toate că avea doar 4 clase, avea o bibliotecă frumoasa, cu cărți rare, legate în piele, iar eu îi citeam povești cu zâne fratelui meu. Mereu am fost înconjurată de cărți. Când aveam 5 ani a dezmembrat mama pentru o perioada biblioteca și a urcat cărțile într-o mansarda. Uram mansarda aia. Era întunecoasă și scările erau abrupte. Să urci acolo era ușor, dar era înfricoșător să cobori, pentru că nu aveai de ce să te ții pe scara aia lungă. Pentru că eram obișnuită să am cărți mereu, cu toate că nu știam încă să le citesc și aveam frică de înălțimi, îmi luam inima în dinți aproape în fiecare zi și urcam pe furiș acolo doar ca să citesc titluri, să le aranjez după tot felul de criterii și să le răsfoiesc. Obișnuință.

Voi ce opinii nepopulare aveți despre cărți, citit, cititori? Eu aș putea s-o țin în rant-uri o săptămână, dar mi-aș face mulți dușmani pă lume :))))

Older posts →